Totul incepe cu straniul sentiment ca parintele tau s-a imbolnavit. Pana atunci obisnuit erai tu sa fii cel ingrijit, intrebat daca totul este in regula, alintat si ocrotit. Deodata insa esti pus insa in fata unei alte realitati, o realitate cumva straina de senzatiile pe care le-ai simtit pana atunci.
Prima instalata este usoara ignoranta, pentru multi aproape imperceptibila, pentru ceilalti usor deranjanta. Parintele tau nu are cum sa se imbolnaveasca. Daca ai trait intr-o familie sanatoasa in care boala era maxim o raceala, o veste ca asta te face sa crezi ca exista undeva un contract cu nemurirea de care beneficiaza toti cei dragi. Primesti cumva vestea cu detasarea omului prea ocupat cu nimicurile vietii. Sunt atat de importante carierele, egoismele proprii, uneori neputinta sufleteasca, incat pui cumva intre paranteze noua stare de fapt. Timpul trece la fel, tu ocupat cu nimicuri, parintele cumva resemnat ca incet, incet se aproprie de vremea plecarii. Aceleasi discutii de familie, poate aceleasi reprosuri si cu siguranta acelasi raspuns de copil prost si inganfat care nu poate concepe ca la un moment dat jocul se sfarseste.
La unii se sfarseste repede. Totul este in regula si la un moment dat, anuntul vine ca o furtuna: parintele nu mai este. Stare de soc, jale, remuscari, intrebari fara raspuns. Altii insa au norocul meu. Pentru ca da, este un noroc sa iti ajuti parintele sa plece. Cumva roata s-a invartit. Daca la nastere mama a avut grija sa traiesc frumos, eu la randul meu o ajut sa plece in lumina la fel de frumos. S-a stins zi de zi sub ochii mei, macinata de boala nefericirii – cancerul. In mod straniu, eu, omul care ajut oameni, nu am putut sa imi ajut mama. Am fost si eu bolnava de ignorant? si de senzatia ca parintii nu pot pati nimic. Stiam atat de bine ca acesta boala vine din incapacitatea bucuriei neconditionate, desi stiam, am fost cumva incapabila sa am puterea sa o scot la timp pe mama din starea de nefericire. Vremelnic povesteam cu ea cat de important este cuvantul, ca el creeaza starea, cat de important este sa te bucuri simplu si sa nu te intereseze greutatile vietii care nu sunt decat simple exercitii. Poate nu m-am straduit destul sau poate ca pentru parintii nostri suntem eterni copii nestiutori.
Ma enerveaza lacrimile care imi curg involuntar. Le simt ipocrite. Ma intreb unde erau ele atunci cand ma deranja vreun telefon dat de mama in mijlocul unei sedinte. Sau cand nu aveam rabdare cu ea cand vorbea prea rar sau incet. Imi spun ca este atasamantul care doare. Cel mai puternic atasament mama-copil. El se rupe incet si aceasta suferinta ezoterica naste lacrimile. Probabil alta explicatie ipocrita.
Moartea este un exerci?iu al vietii. Un mare omagiu pentru toate zilele in care ne trezim sanatosi si fara nici un fel de problema important. Innebuniti de traiectoria pe care pasim din frageda pruncie, uitam cararea fireasca. Dezumanizarea perpetua la care ne condamnam sufletul ne aduce o surda nefericire si undeva, la un moment dat intr-un tarziu, o nota de plata. Ne-am dezvatat de normalitate, suntem invatati sa ne ascundem sentimentele, sa intoarcem capul de la suferinta si sa ne indepartam constant de vocea noastra interioara. Acceptam intr-un mod firesc sa ni se cuantifice suferinta sau bucuria si acceptam supusi jugul sclaviei albe pentru cativa galbeni in plus. Ni se spune cate ore putem suferi (si aici ma refer la concediile date in caz de deces) sau sa ne bucuram. Ne imbolnavim cu teama de a fi inlaturati si sloganul ”motivational” – esti de inlocuit – a ajuns imnul pietei muncii. Nu mai stim sa multumim, nu ne mai multumeste nimic si ne trezim, unii niciodata, singuri de noi.
Viata isi cere tributul firesc. Totul are o ciclicitate, daca la inceput esti intrebat ”s-a nascut?”, acum esti intrebat ”a murit?”. Pana la urma intre cele doua nu este decat o manifestare a firescului. Sau nu. Amintirile incep sa apara, o stranie senzatie de liniste se asterne si incepi sa faci pace cu tine, multumit fiind ca ai avut privilegiu de a-ti face datoria pana la capat.
Avantajul pe care l-am avut intotdeauna a fost capacitatea mea de autoanaliza. Mi-am desavarsit-o ca un chirurg care face incizia perfecta. Am antrenat cu fiecare ocazie capacitatea de a fi si observator, sa observ si mai ales sa ma observ. Imi pot urmari gandurile de la nasterea lor pana la triaj: gand bun, gand negativ care trebuie lasat sa plece. M-am analizat la milimetru sa stiu exact de ce mi-a fost dat acest exercitiu de viata. Am simtit bucuria si multumirea sufleteasca ca nu mi-am lasat mama singura pe cel mai lung drum. Mi-am surprins tatal vorbind cu ea si am stiut din acel moment ce vreau de la barbatul care imi va fi alaturi o viata intreaga. Candoarea, grija, tandretea, atentia cu care si-a ales cuvintele mi-a intarit convingerea ca omul are capacitate de a fi om, insa de cele mai multe ori uita. Si asta imi doresc eu alaturi de mine, un om care sa nu uite vreodata ca inceputul unei noi zile poate inseamna si sfarsitul definitiv al ei. Am in jurul meu oameni pe care-I pot numi prieteni, precum si multi care vor asa cum au venit vor pleca. Am mai invatat sa fac inca odata diferenta intre ”imi pasa” si ”simulez ca imi pasa ca da bine”. Nu judec pe nimeni, doar am o infinita compasiune fata de toti cei care sunt atat de departe de sine incat sunt condamnati sa fie singuri. Am vazut teama de singuratate la multi oameni. Le-am simtit angoasa de a sta macar si o zi cu ei insisi. I-am urmarit facand acelasi greseli, judecand viata si conjuncturile. I-am vazut inraindu-se si acuzand in stanga si dreapta pentru nefericire. Am vazut oameni bogati mai singuri decat ultimul om care scormaneste in ghena, si oameni saraci cu lumina bucuriei in ochi. Am vazut oameni permanent nemultumiti si oameni multumiti fara a avea altceva decat pe ei insisi. Am vazut oameni multumiti ca li se arunca o ciozvarta sub forma unui bonus si am vazut tristetea din ochii familiei lor. Banii au un prêt si nu intotdeauana merita sa il platim. Daca ne uitam atent in jur, vedem si cat bine si cat rau au facut. Pe cat de multi bani sunt, pe atat de multi oameni nefericiti si nesiguri si pe atat de multi oameni care mor de foame. Cu toti banii si progresele, in Africa si nu numai mor zilnic copii de foame. Ce straniu, nu? Langa noi in fiecare zi mor oameni.
Cand m-am oprit din scris am stiut ca va veni momentul. Cu multi ani in urma mi-am luat ramas bun de la bunicul meu pe care l-am adorat, tinandu-I in brate si trimitandu-l in lumina. Pe vremea aceea stiam infinit de putin despre om, despre univers sau divinitate. Simteam insa ca viata pe pamant are un sens si ea nu se termina pur si simplu odata cu ultima respiratie. Anii care au urmat nu au fost decat exercitii rezolvate cu bine si un imens sentiment de siguranta si revelatie ca iadul si raiul il traim dupa dorinta aici, pe pamant.
Oricat de pregatit ai fii, ultimul moment te ia prin surprindere. Ultimele batai de inima, momentul in care iti chemi parintele ramas sa isi ia pentru ultima oara ramas bun, te arunca intr-o stare ciudata. O forta si o liniste interioara ti se asterne in suflet. Cumva stii ce ai de facut. Cuprinzi un trup macinat de boala in brate si –I arati lumina. Il mangai usor si iti iei ramas bun de la mainile care te-au ocrotit si mangaiat, de la buzele care te-au saruta cu tandrete de fiecare data si inchizi ochii care te-au privit cu iubire neconditionata o viata intreaga. Un ciclu de viata a luat sfarsit.
Acum exact o saptamana imi luam ramas bun de la mama. Zile de organizare, de reintalniri cu familia si oameni dragi, zile in care lacrimile nu se arata din grija pentru parintele ramas singur. Afisezi un soi de demnitate si iti repeti de mii de ori ca moarte este doar un pas catre o noua viata, promitandu-ti ca iti vei oferi timp destul sa plangi. Ultimul drum, redarea trupului in pamant este o experienta care iti arata cat de important este sa traiesti in fiecare zi. Ce inseamna viata in deplinatatea ei si cat de mult trebuie sa o onorezi. Fara suflet, suflet a carui voce de cele mai multe ori o ignora, suntem doar carcasa aidoma unui ambalaj programat sa moara in fiecare zi. Te intorci acasa, locul unde realizezi ca acasa insemna mama care te astepta cu drag. Depeni amintiri, iti rezervi momente de singuratate si realizezi dintr-o data ca acel cuvant fabulos ‘’te iubesc’’ fara substanta, fara consistenta si manifestare, este doar un cuvant simplu cu o explicatie fada in dictionar.
Incet, incet totul revine la normal, daca normaliatea poate insemna un gol lasat in suflet, dezmagiri si o stranie senzatie de singuratate.
In fond nu este decat o simpla poveste de viata….
. Sunt departe de a fi filolog si a tine teorii lingvistice, eu cred doar ca trebuie sa fim foarte atenti la cuvinte si la contextul in care le folosim. 
