Cel mai greu este sa fii pozitiv, fericit, zen sau cum vrem noi sa denumim starea aceea in care totul este roz.
De cand ma stiu, ma preocupa intrebarea mai rau ca pe saracul personaj a lui Shakespeare, Hamlet.
“A fi sau a nu fi fericit, asta este dilema”. Cel mai simplu mi-a fost sa ma observ pe mine, era mai facil si mai aproape. Multele stari proaste le-am pus sub lupa si le-am lasat sa se desfasoare in voia lor.
Imi place sa urmaresc filonul nefericirii, aparitia lui si transformarea in suvoaie de deznadejde si tente sumbre de depresie.
Am o natura buna, am scapat de depresiile adolescentine datorate lungimii parului sau mai tarziu cele cauzate de nu stiu ce iubire nemarturisita. Insa am avut de cand ma stiu, aceiasi stare de nefericire vis a vis de ce se intampla un jurul meu. Nu intelegeam, ceea ce se intampla si acum, de ce omenirea insista sa se nefericeasca in loc sa pastreze un echilibru intre bine si rau.
Ani de zile am avut problema sa inteleg dictatura (spre disperarea parintilor mei), nu pricepeam de ce trebuie sa fiu rau pentru ca acel bine sa se imparta doar la cativa. Am trecut prin anii in care mi se spunea ca trebuie sa vorbesc in soapta, ca nu este bine sa am incredere si ca evident, toti baietii sunt porci. Asta este partea amuzanta.
Nu a fost greu sa devin o neinteleasa, mai ales cand suferintele mele erau legate de nedreptate.
Parintii au crezut ca este o toana copilareasca si ca va trece odata cu adolescenta. Adolescentii se indragostesc, iubesc si totul se repara, dar, la mine dimpotriva. In adolescenta, am descoperit minciuna.
Alt motiv de suferinta. Adevarul este ca si in acest moment am mari dificultati sa inteleg de ce oamenii mint, cand pot spune adevarul. De ani de zile, cariera m-a ajutat pe deplin, observ cum trecem prin mii de tertipuri pana la a spune adevarul.
Fiecare dintre noi exerseaza cu succes o tehnica prin care eludeaza realitatea si fuge cu succes de ea.
Cum eu sunt propriu cobai, m-am observat ani de zile cum imi vine greu sa ripostez, sa verbalizez ceea ce nu mi s-a parut in regula, sa plec atunci cand stiam ca locul meu nu mai este acolo si nu in ultimul rand sa imi ascult intuitia. Intuitia este cruciala! cu ea treci muntii, ea te calauzeste si ea nu te minte niciodata.
Nu imi place sa generalizez, dar cred ca nu exista om care sa nu poata spune ” am intuit eu ca nu este bine si totusi…”.
Omul se naste liber si fericit, dar ani de zile isi pune cate un jug pana ajunge cocosat de problema, nefericit si fara nici o alta speranta in afara celei de a avea o farfurie cu mancare in fata si o telecomanda.
Alegem prost de la cariere pana (ceea ce este foarte grav) prieteni, parteneri sau relatii. Intram cu pasi grabiti in mocirla oportunitatii fara a realiza ca banii nu sunt decat un mijloc. Atat.
Banii sunt un mijloc pentru a face alti oameni fericiti. Cati dintre noi se gandesc la asta?
In goana catre nimic, suntem nimic cand trecem linia de start.
Avem bani dar nu suntem iubiti, suntem iubiti dar nu avem bani, avem bani si suntem iubiti dar nu sunt sanatosi. Aceasta permutare perversa a lui “daca ” este catusa care tine departe de fericire.
Daca ar trebui sa definesc fericirea, as zice ca este intr-o tara in care stim cu totii ca maine va fi liniste si prosperitate, dimineata zambim si avem in permanenta acel sentiment cald fata de toti oamenii.
Suna a utopie, nu? Dar pana si cel mai feroce criminal doreste sa fie linistit, fericit si iubit.
Azi este prima zi in care refuz sa imi plang de mila. Ei bine, da, imi plang de mila.
De jumatatea de an asist neputincioasa la caderea libera. Cad oameni, cad sisteme, cad afaceri. Sunt empatica cu tara asta care desi este minunata, nu este nimeni atat de indragostit de ea sa o salveze.
Aud in jurul meu intr-una ca nu mai este nimic de facut si abia astazi m-am trezit revoltata. M-am trezit la o alta realitate. Realitatea mea.
In realitatea mea nu sunt dubii: ceea ce trebuie sa dispara, va disparea, ceea ce este rau, va fi rau. Nu cred ca avem nevoie de un cataclism, cum nu avem nevoie de doctorate sa recunoastem fiecare dintre noi ca putin am contribuit la ce se intampla cu noi.
Pe mine nu m-au interesat alegerile pentru ca am considerat ca nimeni nu ma reprezinta. Acum de ce ar trebui sa ma revolt cand vad nedreptatile. Eu unde am fost cand promiteau toate nebuniile doar pentru o bucata de paine mai alba? Cat de mult mi-a pasat sa scriu despre lipsa lor de omenie, despre manipularile sociale din timpul campaniilor electorale (de la oricare partid ar fi fost sa fie). Cat de mult m-am implicat eu in desteptarea celui care s-a bucurat pentru 1 litru de ulei, sa il invat ca o natiune se construieste prin munca si tenacitate si nu prin mita electorala. Acum as fi o ipocrita sa ma revolt ca milioane de altii au decis in locul meu. Restul, noi cei care am gandit altfel, noi cei echidistanti, sau ceilalti, simpatizantii, suntem exact la fel de vinovati.
Ceea ce trebuie sa intelegem sunt extrem de putine lucruri: nimic nu se va schimba pana noi nu ne schimbam.
Schimbarea nu vine usor, schimbarea dureaza si nu toti pot sa o faca.
Schimbarea se face prin deziderate simple si se monitorizeaza in permanenta. Schimbarea nu are miza, te schimbi in bine pur si simplu, nu pentru a obtine ceva. Schimbarea nu se arata ca o haina noua, oricum ea se vede in timp si nu tine de sezon. Schimbarea tine de ambient, trebuie sa schimbi – ca sa te schimbi: locuri, oameni.

Ce faci cand nimic nu mai este de facut? Simplu, schimbi ceva.

Traim vremuri care cu greu ar mai putea fi comentate. Orice argument sau contra-argument pare desuet acum. Uitam prea usor si suntem prea creduli.
Intodeauna am sustinut: cuvantul creaza, dar parca niciodata nu am vazut dezastrul pe care il poate lasa in urma un cuvant simplu. Guvern de pilda. Vehiculam prea des acest cuvant uitand ca guvernul inseamna oameni. Oameni ca noi toti. Oameni care se trezesc, au dureri de cap, drame sentimentale sau neputinte.Sunt simpli oameni, pe care noi, majoritatea sau nu, i-am investit cu puteri supranaturale.
Cum s-a ajuns aici ar putea sa explice sociologii mai bine.
Eu stiu un lucru pentru ca nu vreau sa uit: in adolescenta am invatat la lampa de petrol si am mancat cu ratia. Nu intelegeam de ce este asa, dar mi se spunea ca exista un partid, un conducator si multe datorii. Tin minte foarte bine ca exista o propaganda foarte bine pusa la punct pe doua subiecte: bomba nucleara si datoria externa.
A venit revolutia, desi imi asum sa spun ca nu, nu cred ca a fost o miscare declansata pur si simplu, marturie fiind ceea ce se intampla cu noi de aproape 20 de ani. Cred ca suntem infinit de toleranti si ca doar prin manipulare actionam (marturie fiind toate alegerile de pana acum).
Prin anii 90 incepeam sa aud de management, publicitate, economie de piata si speram ca si tara mea sa inceapa sa se dezvolte normal. Ma bucuram ca in sfarsit toate bogatiile naturale, litoralul, delta, munti vor fi puse in valoare si Romania va fi motiv de mandrie, asa cum a fost pentru bunicii mei.
In naivitatea cumva normala a varstei am uitat un lucru important: tara sunt oamenii, guvernele sunt oamenii, partidele sunt oamenii.
10 ani au trecut repede, betia carierei imi dadea o imagine falsa. Era greu de admis ca o cariera stralucita este o nemaipomenita sclavie asumata (am sa povestesc alta data despre asta).
Si cum varsta aduce si intelepciune, am ajuns sa inteleg sistemul.
Este foarte simplu, logic si trist in acelasi timp: tara aceasta nu a avut niciodata un guvern care sa uite de beneficii si sa priveasca spre omul simplu. Nici un politician, oricare dintre cei care ne povestesc cum trebuie sa strangem cureaua, habar nu are cum se traieste cu salariul minim pe economie, cum se sta in ambuteiaj, cum nu exista nimeni care sa te pupe in fund. Toate campaniile s-au facut cu ajutorul studiilor socio-psihologice care au relevat cele mai bune metode de manipulare in masa. Pentru cei care nu stiu, o campanie electorala se face foarte stiintific si numai echipele nepregatite, fara finante sau credibilitate in interiorul partidului, pierd alegerile.
In 20 de ani de democratie 1256 de intreprinderi au disparut. Poate nu erau toate profitabile, poate nu mai exista piata de desfacere. Dar indiferent cum ar fi fost, in acest moment Romania importa de la mancare pana la curent fier beton.
Dincolo de orice acuza adusa guvernelor, putem spune ca avem orice, mai putin manageri. Nu?
Atata timp cat cea mai profitabila afacere pe care o poti face este aceea cu stautul, cu totii avem o problema, si asta se vede foarte clar in momentele acestea.
Uitati-va in jurul vostru si intrebati-va care sunt acei oameni care au construit ceva de la zero si au ajuns departe. Pare simplu la prima vedere, dar o sa observati ca nu sunt atat de dese povestile cu adevarat de succes.
La noi a face o afacere este sinonim cu a pacali. Macar un pic acolo. Suntem lipsiti de etica in afaceri, de bun simt sau vreo viziune de viitor. Vrem totul acum si daca se poate sa fie cat mai ieftin ca sa putem revinde cat mai scump.
Suntem aroganti, autosuficienti, neseriosi si lenesi.
Sefi sunt incompetenti si despotici, urmand pavlovian aceiasi atitudine cu care sunt si eu tratati de superiori. Lungul sir de cauze si efecte.
Cu greu imi vine sa cred ca ne facem bine. Ni s-a intiparit parca genetic aceasta toleranta dusa pana la prostie. Acest spirit de sacrificiu prost inteles, privit fara obiectivitate si lipsit de orice verticalitate.
Dar avem Mall-uri, masini de lux, benzina scumpa, magazine de lux. Cat de hilar sunt toate acestea intr-o tara in care nu exista canalizare, curent electric in satele nenorocite de soarta si drumuri macar nivelate.
Ma intreb oarecum justificat, cum fac guvernantii nostri cand se duc in delegatiile straine si sunt intrebati de nivelul de trai al cetatenilor.
Cu ce se lauda ei la dineuri cand altii povestesc despre autostrazi, investitii…
De aceea eu una, nu am incredere in oameni care au ajuns sa ne reprezinte interesele crescuti cu wc-ul in curte.

Dimineata trag cu ochiul in calendar sa imi notez o intalnire. Deci maine este 11 februarie, hmm, iar este ziua mea.
O sa ma sune prieteni, cunostinte, obligatii, mama, tata, fiecare separat si o sa mi se umple mail-ul de mesaje de sanatate, voie buna si mai stiu eu ce.
Avem 7 ani, prima aniversare pe care mi-o amintesc foarte bine. Casa bunicilor era luminata, peste 100 de invitati imi lasasera semne umede pe oraz. Eram eu si verisoarii mei, speriati ca probabil in mijlocul petrecerii ( adica ziua mea de nastere ) o sa ne trimita la culcare ca este prea tarziu. Am si acum senzatia aia de papusa imbracata pentru musafiri si rugamintea ,, hai te rugam, mai spune odata poezia cu iepurasul,,.
Ma invarteam printre ei si mi se parea ca am nimerit din gresala intr-o poveste care nu semana cu nimic cunoscut. In afara de noi 3 copii mai era cainele familiei, la fel de terifiat ca mine.
Petrecerea a durat mult, tin minte ca primisem cel putin 12 cadouri de acelasi fel si ca in final observasera parintii mei ca aveam 40 grade febra. De atunci stateam bine cu PR-ul personal, zambeam fotogenic in toate pozele in care ma plimbau din cadru in cadru ca pe o maimutica. In fine, din toate persoanele invitate, abia recunosteam cateva din familie, in rest lume straina cu chef de dans.
Marea petrecere a mea s-a incheiat spre dimineata, la spital, eu avand infectie la rinichi si un cearceaf rece pe mine cu care vroiau sa imi scada febra.
Dar nu petrecerea in sine m-a traumatizat si nici cearceaful rece, ci adunatura aceea de oameni care faceau pe amabili cu un tanc de 7 ani doar din dorinta de a se distra. Observam figuri prefacute, prindeam franturi de barfa si ma gandeam eu atunci cu mintea mea de copil ca oamenii mari sunt tare mincinosi si eu nu o sa vreau sa cresc niciodata.
Cu greu au mai reusit parintii mei sa imi sarbatoreasca ziua din acel moment. Facem ce faceam si de fiecare data ma imbolnaveam, asa ca scapam ieftin cu doar cateva vizite limitate.
Pe la 18 ani, mama m-a bagat in sedinta si mi-a spus ca totusi nu pot trai ca o salbatica si trebuie, subliniez trebuie, sa am si eu o petrecere de majorat. Pentru ca eu nu mi-am dat interesul, saracii parinti au facut invitatii, meniu, au eliberat casa bunicii si din cate tin minte au facut si un playlist. Dezastru total.
Mama grijulie, mi-a cumparat o rochie intepenita si m-a pus sa jur ca o imbrac. Petrecerea a fost draguta, cel putin asa au spus colegii, eu una am preferat sa consolez colega de banca, proaspat parasita. Partea amuzanta a fost cand colegii si-au facut curaj si m-au invitat la dans, eu simtindu-ma teribil de straniu sa fiu atat de aproape de baietii aia cu inceput de erectie la atingerea coapsei mele.
Dupa petrecere, am plecat acasa cu zeci de jucarii de plus, ciocolata si alte prostii si i-am jurat mamei mele ca in viata mea nu mai fac petrecere de ziua mea.
Desigur ca acesta decizie a declansat un delir in familie, fiindu-mi pusa pecetea de antisociala. Asa a considerat mama.
Dupa maturizare, independenta fiind am reusit sa ma fofilez cu bine in fiecare an. Drame majore nu mi s-au intalmplat. Una, doua petreceri surpriza de care aflam cu 2 saptamani inainte si cateva seri asa zis romantice in care nu se intampla mare lucru, oricum niciodata ceea ce mi-as fi dorit.
Dar sa revin la ziua de astazi. Inainte de a ajunge la birou, deja fabricam in minte o scuza valabila pentru a lipsi maine. Ma gandeam sa anunt de astazi ca maine mi se fura telefonul sau ca dintr-o greseala groaznica, mi-au restrictionat apelurile. Am intrat hotarata sa ma scufund in munca si sa stau acolo pana pe 12 februarie. Toate astea, nu inainte de a-mi dori ceva minunat sa se intample si sa scap cu bine de ziua mea.
Ei bine, minunea s-a intamplat. Colegii mei dragi, mica mea familie de peste saptamana a inceput sarbatoarea de astazi. Colegii Adei mi-au trimis o impresionanta scrisoare la care sincer nu ma asteptam. Putinii dar minunatii mei prieteni, oameni atat de dragi mie, au inceput de azi sa imi ureze toate cele, deoarece stiu ei ca maine s-ar putea sa … dispar.
Am mancat cipsuri cu sampanie si tort si am ras mult astazi. Parca maine nu mai pare atat de groaznic. O sa continuam .
Pana la urma raspunsul la intrebare era foarte simplu: nu imi place sa imi sarbatoresc ziua cu oameni care nu ma cunosc asa cum sunt eu, nu imi place sa am alaturi un om care nu ma iubeste, nu imi place sa fiu falsa pentru ca trebuie. Nu sunt antisociala, nici ghinionista ( asa zice mama ) sunt doar un om normal care iubeste firescul.
Happy birthday to me,alaturi de toti oamenii minunati pe care-i cunosc !

P.S
Si da, mi-as dori maine sa primesc 1 milion de zambete sincere, imbratisari calde, pestisorul de aur, bagheta fermecata si partea a doua a cartii ,, Cum sa fii cea mai buna in toate,, :):)

se intampla si lucruri frumoase pe strada

hemingway