Incepe nebunia. O citesc in presa, pe mail, o vad in jurul meu. Solutii sunt tare putine, in schimb sesisez o stare de falsa acalmie, ceea ce ma sperie.

Ma intreb ce mai trebuie sa se mai intample pentru o schimbare radicala? Pana unde trebuie sa involueze fiinta umana sa realizeze ca in timp ce face rau in jur, isi face rau. Este atat de greu de conceput ca in goana dupa fericire, calcand in picioare totul din jurul tau, la final nu poti fi castigator?
Drama noastra a tuturor, incepe din momentul in care speranta este ucisa. Fara un vis, nici universul nu te ajuta, citeam intr-un mesaj. Visele insa, sunt primele ucise chiar din copilarie cand ni se spune ca nu exista fericire, iubire si ca a fi bogat inseamna a pacali pe altii. Ajungem mai apoi maturi, sterpi sufleteste si morti vii, alimentand un organism cu mancare. Intram fericiti in goana pentru supravietuire si cand ne dam seama ca miza a fost alta, suntem prea batrani pentru un nou inceput.
Ma intreb cati morti vii am vazut in toata viata mea? Ar fi mult mai usor sa-i numar pe cei care inca traiesc. Sunt foarte putini si ceea ce-i recomanda a fi vii, culmea, nu sunt nici banii nici functiile.
Am intalnit oameni frumosi, poate acesta este norocul meu, acum, cand cotrobaiesc dupa un vis si nu il mai gasesc niciunde. Vazandu-i mi-am dat seama ca nu este un mit iubirea, dupa cum pot exista familii fericite, acele familii idilice cu copii balai, sotii cochete si barbati cu adevarat barbati.
Am vazut si oameni de afaceri. Nu erau milionarii de care citim sau cei care acum un an, doi, ne dadeau lectii de management si acum falimenteaza. Am intalnit odata un pantofar care cat timp am stat la el, in micuta pantoferie, cu doi ucenici, mi-a dat o lectie de management demna de un absolvent de MBA. Imi povestea cu mandrie despre profesia lui, se considera norocos ca are pe cine invata. Povestea ca are o afacere de succes, ca in fiecare luna sunt mai multi clienti dar nu ridica nejustificat preturile, imi spunea ca a inteles ca afacerea inseamna a face ceva util pentru altii. Si ceea ce m-a uimit cu adevarat imi povestea cat de important este pentru el sa comunice si sa isi instruiasca ucenicii. L-am intrebat ce scoala are si mi-a raspuns zambind ca are scoala bunului simt.
Nu am intalnit in schimb politicieni care sa ma impresioneze.

Rar se intampla in viata unui om sa aiba parte de un nou inceput. Criza asta este a noastra a tuturor. Acum, si inca nu suntem la apogeul ei, putregaiul societatii va iesi la suprafata. Traim vremuri primitive in care tot mai mult va trebui sa ne uitam peste umar. Multi dintre noi vom fi victime colaterale unui sistem care va matura deopotriva si raul dar si binele. Cineva imi spunea ca ar trebui sa tin niste cursuri de supravietuire in perioade de criza. Sugestia nu este rea, doar ca ar trebui sa personalizez criza pe fiecare individ. Fiecare cu criza lui. Tuturor ne va fi rau, de la cel mai bogat pana la cel care nu are nimic. Elementul comun este ca va fi rau, dupa cum foarte lesne ar putea sa fie bine pentru toata lumea.
Doar ca acest bine este la fel de utopic ca si vacantele pe soare. Ne asteptam la un bine utopic, mereu facut de altii la care noi sa fim partasi. Binele nu este asociat cu actiune, cu implicare, cu sufletul (concept la fel de utopic pentru multi dintre noi). Binele a ajuns un fel de concept fara forma.
Ati observat cati oameni raspund la intrebarea ce faci, cu bine ?
Binele trebuie legat macar de o actiune concreta. Fac bine daca nu arunc mizerie pe strada, fac bine strazii, oamenilor, naturii. Fac bine daca nu pacalesc, daca ajut, daca imi pasa.
Nu poti face “bine” doar asa, pur si simplu. Dupa cum poti face rau doar cu o vorba sau un gest, dar asta este o poveste la fel de lunga.

Totul pare atat de complicat in momente cruciale. Solutiile par doar de suprafata si cumva toata lumea asteapta ceva din exterior. Pasivitatea ne-a adus aici, pasivitatea si sentimentul de autosuficienta.
De prea multe ori avem senzatia ca putem face orice. Cel mai des am intalnit asta in lumea afacerilor. Oameni de afaceri care isi uita menirea si poate ceea ce este chiar periculos, oameni de afaceri care pun in pericol alti oameni.
Cati “incurca lume” ati intalnit doar luna asta? Dar mincinosi? La cate telefoane nu vi s-a raspuns? Cate oferte au ramas fara elementarul raspuns de refuz? Cati v-au vandut povesti?
Mediul de afaceri este imediat dupa cel politic cel mai vulnerabil in a scoate “raul pe piata”. In lunile care vor urma, se vor cerne cei care stiu, de cei care doar au vrut. Nu vreau sa par pesimista, dar din acesta sita nu vor scapa decat cei care au avut abilitatea de a calibra afacerea la cerintele pietei, au tinut o echipa motivata si au fonduri la dispozitie sa treaca cu bine criza. De restul se va alege praful. Se va alege praful de cei care nu au stiut sa gestioneze, cei carora nu le-a pasat dar si cei care vor fi victime colaterale. O sa auzim de falimente rasunatoare a unor afaceri facute pe conjunctura, de disponibilizari in masa si o reajustare la nivel de subzistenta a tuturor costurilor.

Pacat ar fi ca dupa ce trece tavalugul sa nu fi invatat nimic.

Astazi despre management si viata

Nu stim? asta este intrebarea pe care fiecare dintre noi trebuie sa si-o puna foarte serios. Traind din plin in senzatii, cele 24 de ore sunt pentru multi dintre noi insuficiente sa faca o autoevaluare corecta. Scoala nu ne invata multe in acest sens si teancurile de diplome nu justifica decat in momentul in care, prin ele iti aduci aportul societatii. Principala problema , este necunosterea regulilor de buna crestere. Acel cod al bunelor maniere care trebuie sa fie la baza oricarei actiuni care implica oameni.
Codul bunelor maniere este o excelenta carte de management si human resource. Stapanind bine manierele, intelegi ca fara a arata respect si empatie celor din jur, afacerea se numeste un fel de sclavie alba si pe termen lung, rezultatul va fi cu minus fara doar si poate. Din nefericire in ciuda multor cursuri, training-uri si actiuni CSR, se pierde esentialul: nu este rusine sa nu stii, este insa de neiertat sa stii si sa nu aplici. Autosuficienta ne impinge deseori sa ne tinem strans de un statut care insa nu ne confera acceptul si respectul celor din jur. Inca se aplica conceptul gresit ca munca este un fel de rau necesar. Vocatia insa este altceva, este motorul succesului, asta ar trebui sa o stie orice manager. O echipa de oameni care lucreaza din vocatie si motivati, au rezultate notabile fata de cei care lucreaza pentru recompense financiare sau teama de a nu isi pierde locul de munca. Nimic nou sub soare si totusi, situatia in care ne aflam cu totii demonstreaza ca nu ne aflam pe drumul cel bun.
Dupa cum nimic nou sub soare, nu avem manageri care sa ne conduca tara. Este vorba tot de management dar de data asta, mult mai multi oameni sunt in pericol din cauza deciziilor prost luate. Asa cum vrem sa fim siguri cand ne incredintam viata in mana unui medic, cu aceiasi seriozitate ar trebui sa privim si alegerile pe care le facem in privinta celor care pana la urma ne decid viata. Indiferent cat de straniu pare pentru multi, sanatatea unei natiuni si prosperitatea ei, tine tot de acelasi cod al bunei maniere si al bunului simt. Toleranta fata de nedreptate este rezultatul unei lipse de valori, si valorile noastre a tuturor de multe ori pari imprumutate si nu asumate.
Pentru un nou inceput sanatos nu trebuie sa facem minuni. Trebuie doar sa ne asumam ca nu stim – ca nu stim. Nu stim sa spunem nu, nu stim sa facem bine pentru altii, nu stim sa fim generosi, nu stim sa fim cinstiti, nu stim sa spunem adevarul, nu stim sa recunoastem, nu stim sa ajutam, nu stim sa alegem, nu stim sa ne asumam, nu stim sa traim, nu stim sa fim fericiti, nu stim sa oferim fericire, nu stim sa invatam, nu stim sa progresam… Lista poate continua la nesfarsit, fiecare dintre noi adaugand sincer ceva ce nu stie sa faca dar pretinde ca stie.

Pentru ca ce altceva este managementul, decat arta de a trai frumos?

Au trecut si sarbatorile astea. Nici mai triste nici mai banale decat cele de anii trecuti. Poate singura observatie pe care o am, se refera la senzatia de gol avuta in seara de Inviere. Fete triste de oameni in asteptarea Luminii de parca era super oferta la super market.
Multe mesaje pline de lumina de la oameni care in tot timpul anului nu au sunat macar odata sa ma intrebe ce fac si mici asteptari de la altii care au impietrit demult.
Ma uit pe fereastra si ma rog Universului sa nu fie atat de cinic cu mine incat sa imi fi dat posibilitatea de a-mi petrece ultimul Paste cu mama, Paste pe care am ales sa mi-l stric departe de ea.
Din ce in ce mai tare imi este dor de normalitatea pe care nu o mai vad de ani de zile. Sincera sa fiu nu am vazut-o niciodata dar o simt in fiecare zi in sufletul meu.
O simt atunci cand vrea sa vad in jurul meu prieteni, cand as vrea sa stau in bratele unui om care ma iubeste sau cand imi aduc micul aport societatii. Traiesc cu speranta asta in fiecare zi in care realitatea ma loveste cu brutalitate si imi aduce aminte ca tot ce este frumos, simplu si normal trece minut cu minut printr-o perpetua pervertire.
Al naibii viata, imi vine sa-i rad in nas, sa-i spun ca iadul nu este sub picioarele noastre ci il purtam zi de zi pe umeri. Ca am adus cuvantul ” iubire ” la semnificatii josnice si multi, prea multi dintre noi avem alergie doar la auzul lui. Cat despre prietenie… alt cuvant sodomizat.
Acuzata de multe ori de cinism m-am ascuns si eu in spatele bunul simt si nu am avut curaj, pentru ca de curaj este vorba, curajul sa imi asum singuratatea. Si de fiecare data, la fiecare dezamagire, am realizat ca a taia raul din radacina este cel mai bine.
Traim intr-un areal fara nimic sfant. Azi te tine cineva de mana in numele prieteniei si maine acelasi om te arunca la cos. Azi ti se promite ceva, maine amnezia sterge mintile. Azi in numele ”mie imi pasa” se canta ode intregi, maine esti history.
Nu imi plac sarbatorile, nu imi plac zilele de nastere, nu imi plac prietenii falsi, iubitii de duzina si nu imi place de mine. Nu imi place sa ma surprind prinsa in caruselul sperantei false din care de fiecare data ma trezesc brusc si singura.
Nu vrea sa fiu ipocrita, singuratatea are si avantaje. Esti liber, faci infinit mai putine compromisuri si poti gasi exit-ul fara nici un regret.
Vorba unei amice ” si acum intr-un resort pozitiv”. Pai intr-un resort pozitiv, as spune ca este minunat sa fi viu, al naibi sentiment. Sa nu ai temeri prea multe, sa speri doar putin, sa faci bine cat de mult poti si sa crezi pana la ultima ta celula ca omul este in esenta bun, doar a fost pervertit si prostit atate mii de ani.
A fost invatat ca nu are dreptul sa fie fericit, ca barbatii sunt porci si femeile curve, ca in numele prieteniei poti trada depinde cat de mare este miza, ca iubirea este strans legata de actul copulativ si ca a fi impreuna inseamna ca ne impartim singuratatea la doi. Nu mai vorbesc de consumism, banci, mancare, mizerie si nebunia de a avea tot mai mult fara a stii sigur la ce foloseste.
Nebunie curata viata asta!
Mai mult de jumatate din oameni merg cu scarba la serviciu, acolo dau de altii care in frustrarea si incapacitatea lor, fac pe sefii doar ca au o denumire pe ecuson. Mii de oameni s-au imprumutat la banca sa aiba un miel pe masa ( nota: Hristos a eliberat mieii si porumbeii in preziua Pastelui) si au contribuit la genicid doar sa se imbuibe bine cu toxina animala. Altii au petrecut in natura, umpland-o cu gunoi de parca s-ar curata de la sine. Dupa sarbatori, s-a asezat marea liniste, fetele pioase si-au scos ranjetele si continua nestingherite ceea ce stiu ei mai bine sa faca.
Dar sa fim pozitivi! Sunt si oameni vii in jurul nostru. Oameni minunati care zambesc liberi si fac ceva pe toate conventiile sociale facute doar sa ne ingenuncheze. Oameni care rad in nas falsitatii, ipocriziei si minciunii, cei care simt visceral binele si il aplica indiferent de cat noroi li se arunca in fata.
Oameni minunati, de ei imi este tare dor.

Copilaria pisiceasca si intrebarile ei

Vine Toto intr-o zi acasa amarat. Toto, este un motan tarcat, crescut intr-o casa plina de frumos, intre aburi de parfum si chicoteli vesele de fete.
- Nu inteleg lumea asta, zice Toto, nu inteleg pisicile, nebunia cainilor care ne latra si nu te inteleg nici pe tine.Imi aduc aminte vag de burtica pufoasa a mamei si de fratiorii mei cand ne faceam loc la cina. Tin minte ca era cald acolo si doar cand pleca mama era frig si ne adunam ghemuiti si speriati.Lumea o vedeam prin ceata si din cand in cand simteam pe blana mamei un miros urat de murdar. Intr-o zi mama nu a mai venit. Dupa zile intregi in care nu am avut curaj sa iesim, am pornit eu primul, imi era tare foame. Afara era frig si foarte umed. Totul parea gigantic si mirosurile se amestecau facand mustatile mele sa freamete. Am facut primul pas si era sa mor de frica cand a trecut pe langa mine un sobolan mare si gras. Oare cum si-a imaginat mama ca as putea vana asa ceva? M-ar fi inghitit dintr-o bucata.
Deodata, am simtit miros dulce de lapte si o usa s-a deschis. Imi era atat de frica dar si foame, incat am ramas paralizat acolo, in mijlocul curtii. O umbra mare se indrepta catre mine si as fi vrut sa fug dar pe jos era ud si murdar si oricum nu stiam pe unde as fi putut sa ma ascund. Am inchis ochii, m-am ghemuit si am asteptat ingrozit sa se intample ceva. Imi simteam inima batand atat de tare incat doar ea m-ar fi dat de gol in cazul in care umbra nu m-ar fi vazut.
Am simtit doua maini calde cu miros duce care ma iau de pe jos si urmatorul lucru pe care mi-l amintesc dupa ce mi-am revenit din frica, sunt ochii tai frumosi care imi zambeau.
M-am uitat in jur si toate pareau atat de mari si periculoase. M-ai pus pe o perna calda si m-ai acoperit cu ceva pufos. Oare o sa vina si mama?
Un sunet ciudat a iesit din inima mea, si am auzit o voce vesela:
- Uite, toarce.
Farfuria de lapte cald, senzatia de linisite si dorul dupa mama, asa am adormit in prima seara.
Era cald si mirosea frumos, imi adunasem curaj si m-am cuibarit langa chestia aia mare si calda si m-am intrebat ce fel de animal o fi, vorbind o limba asa ciudata si fiind fara par. Am scos gherutele si am inceput sa torc incercand sa ma obisnuiesc cu pielea fara par. Am auzit un ras, si o voce care mai tarziu am inteles ca spunea ca sunt dragalas si ca ma iubeste.
M-am trezit cu o senzatie groaznica de foame si stiam ca ar trebui sa vanez ceva, dar ce? In jurul meu nici macar o musca. De soareci nici vorba si locul de unde mirosea a mancare era acoperit cu un capac. As putea sa incerc sa musc din animalul fara par, dar este mare si simt ceva minunat cand se uita la mine. Oricum, cred ca nu este bun de mancat. Pana am stat eu pe ganduri si m-am invartit dupa coada, dintr-un loc indepartat venea spre mustatile mele un miros imbietor de mancare. Am sarit curajos in gol si am plecat hipnotizat spre locul de unde mirosea asa frumos. Odata ajuns acolo, am fost convins ca am ajuns in paradisul pisicilor. Patru castronele pline de bunatati pisicesti ma asteptau numai pe mine. Laptele era caldut si usor dulce, bucatele de carne pline de sos si alt castron cu figurine simpatice cu gust de peste. Apa era proaspata si pentru prima oara am inteles povestile mamei care spunea ca in paradisul pisicilor si apa are alt gust. Am mancat atat de mult incat aproape am adormit cu capul in castron daca nu as fi fost trezit de rasul chestiei mari care ma intreba daca nu vreau sa fie mama mea.
- Mama nu se mai intoarce, am mieunat eu trist. Si nici pe fratii mei nu o sa-i mai vad?
Am adormit insa cu senzatia de bine, aveam burtica plina nu intelegeam de ce ma simt in siguranta si am hotarat sa nu mai gandesc asa mult pentru un pisic asa de mic.
Astea sunt primele mele amintiri, si zau daca inteleg acum, cu mintea mea de motan matur si in toata firea, cum s-a ajuns aici!

va urma

Ma trezesc eu astazi cu un gand temerar: The wow effect.
Oameni, situatii, imagini , intalmplari, toate astea la un loc, adunate intr-o viata sau un minut , sa le scriu pentru posteritate. Mai mult sa nu le uit eu decat sa ramana pentru vecie, sa fiu sincera.
Constat ca ma contrazic, wow effect ar trebui intiparit in memorie, atunci de ce vreau eu sa-l imortalizez intr-un blog sec?
A trecut o ora, doua si wow effect s-a redus doar la fraza ,, ai mancat astazi ceva, draga mea? ,,.
Sa fie viscerele meu atat de impresionabil? Au trecut luni de zile de la moment, a trecut si povestea.
Incep sa ma concentrez, trebuie sa fie ceva. Imi vine in cap globul pamantesc in toata splendoarea lui vazut din spatiu si ,, City of Angels,, filmul meu preferat.
Inca nici urma de fiinta umana, vag imi aduc aminte de profesorul de geografie care inainte de a pleca in nefiinta mi-a spus ca el are incredere in mine. M-a impresionat mai ales pentru ca eu nu eram prietena cu materia pe care o preda si nu intelegem atunci ce vrea sa spuna.
Incerc sa simplific: ce wow effect a avut saptamana asta. Mancarea libaneza se pune? Nu, stiam eu….
Incep sa ma simt o fiinta rece si greu impresionabila sau mai grav, cineva cu memorie foarte scurta. Sesizez total dezgustata ca imi vin in cap mai mult ,, vai effect,, si incep sa ma enervez. Nebunia globala cu tot negativismul ei a pus stapanire si pe mine.
Chiar nimic? O strafulgerare, un gest, un cuvant?
Absolut nimic.
Imi trece prin cap sa ma autofraudez si sa caut cateva conferinte TED, dar trebuie sa fiu sincera si sa accept ca ori am amnezie ori mi s-a stricat busola impresiilor.
Ma amuza sa constat cum functionez: autopacaleala functioneaza perfect. Cine si-ar fi inchipuit ca la ora asta ma impresioneaza Copernicus ?
Am sa iau o pauza, am sa accept ca in loc de un wow effect imi vin in cat 100 de vai si am sa fiu mai atenta la mine pe viitor.

Astazi a fost din categorie hmmmmm

Sunt atenta la oameni. Este un fel de hobby de care am grija in fiecare zi, il alimentez cu povesti, priviri, scene si senzatii. Omul este o creatie perfecta si poate unica creatie care reuseste sa coboare acest standard pana la nimicire. Un fel de agonie si extaz.
Putem fi doar fericiti? Pare fraza asta lipsita de sens intr-o lume plina de nebunie? In 24 de ore cat avem la dispozitie in fiecare zi, trecem prin mii de stari, unele constientizate, altele pur si simplu impulsuri de moment. Dar toate se reduc pana la urma la doua faze, asta este parerea mea: iubire si frica.
Cand spun iubire nu ma refer la aceea stare in care simti toata chimia interioara clocotind ci de aceea stare minunata de liniste si toleranta. Iubirea fata de tot ce este viu, se vede sau nu. Dar nu despre asta vroiam sa scriu.

Vreau sa vorbesc despre frica.

Frica, aceea stare impura care te tine captiv in propriile ganduri. Aceea gheara in stomac pe care o simti adanc in viscerele tale. Acel zid pe care il ridici in jurul tau, zid gri si greu, plin de angoase. Frica este un sentiment normal doar in situatii limita, este justificat sa iti fie frica de razboi, de o durere, de o calamitate. Dar trebuie sa constientizezi frica atunci, exact in acel moment. Altfel o porti cu tine ca pe o povara grea si obosesti.
Admiram oamenii minunati care inseamna progres pentru umanitate. Ne intrebam ce au ei atat de deosebit si ne scapa cumva esenta lor: sunt oameni care au invins frica. Au constientizat ca in primul rand trebuie sa incerci, o data, de mii de ori pana la capitulare. Si nici atunci sa nu renunti.Ca puterea sta in mainile lor si aproape sunt convinsa ca in fiecare dimineata se trezesc veseli. Asa cum sunt convinsa ca iubesc viata, in toata complexitatea ei, cu binele cu raul uneori atat de necesar.

Ma uit in jurul meu si vad multa frica. Frica de oameni. De aici incepe tot raul. Aici moare speranta.
Traim intr-o lume alimentata de groaza si acest hatis s-a intins adanc. Prin stiri, prin povesti triste, prin fapte, suntem inconjurati de frica.
Prea multi dintre noi am uitat sa ne uitam la soare si sa intelegem esenta vietii: nimic nu este intamplator.

Inchide pentru o zi frica. Pune-o deoparte, azi nu este cu tine. Fara ea te simti mai usor nu?
Simti o usoara bucurie, un fel de glas interior care spune: TU poti! Asculta-l. Este glasul tau pe care nu l-ai mai auzit demult. Uita-te la natura, ei nu-i este frica. Priveste un catel, o pisica. Priveste un copil in parc.
Priveste-te pe tine. Nu-i asa ca te simti bine? Lasa grijile toate acolo unde ai lasat frica. Fara ele la ce te gandesti?
Constientizeaza aceasta stare de libertate si acela esti TU. Liber pentru macar un minut, o ora, o zi.
Simti ca esti puternic? Ca ai putere sa actionezi si sa o iei de la inceput? Asa esti tu, doar ca ai uitat.

Acum gandeste-te o clipa. Vrei neaparat sa imbraci haina grea a fricii?

12 zile de pozitiv !
As fi fost tentata sa cred ca nu voi rezista sa nu trag cu ochiul la stiri sau in ziare. Eram sigura ca am sa stau de vorba cu toate persoanele enervante care pana mai ieri imi stricau definitiv ziua si eram convinsa ca ceva o sa se nimereasca sa ma intristeze.
Fericirea este o stare de fapt, neconditionata de exterior si cu radacini adanci in sinele nostru. Eu pot sa certific asta acum.
Ca orice noutate, fericirea este ca sportul. Anchilozat de atatea probleme, din lipsa iubirii si a sperantei, te trezesti inca de la primele exercitii cu ,,febra musculara,,. Mai rau decat un ligament neincalzit este gandul ca ai luat-o razna, ca o sa te priveasca cei apropiati ca un nebun neadaptat la realitatile cotidiene, atat de grave si triste.
Tenace si hotarata sa experimentez, mi-am schitat cu meticularitate fiecare ora activa din zi.
Trezitul de dimineata determina mare parte din cum va arata ziua. Una este sa deschizi ochii panicat la ceas si cu gandul terifiant ca ai intarziat sau ca iarasi te duci intr-un loc viciat si alta este sa te intinzi ca o pisica si sa stai pret de cateva minute bune imaginandu-ti numai momente placute pe care vrei sa le faci in cursul zilei.
Pare si asta usor dar nu este. Obisnuinta si rutina te fac sa mai dormi 5 minute in plus , 5 minute care se fac 20 si uite asa te trezesti iarasi cu cafeaua bauta pe scarile casei. Eu una m-am lecuit de asta in sfarsit.
Dar revin la importanta trezitului. Lipsa de chef se poate cuibarii in primele secunde dupa ce deschizi ochii constient. Sunt mii de cauze pentru care nici bine incaltati in papucii de casa, boscorodim si dam startul unei zile de cosmar. Dar cum mi-am propus sa traiesc pozitiv nu pot decat sa ma gandesc la diminetile in care te trezesti in bratele iubirii si ai senzatia ca totul este posibil. Draguta stare, nu?
Maine va fi o zi excelenta, iata propozitia cu care adorm.
Azi este o zi minunata este gandul cu care ma trezesc. Deschid ochii, mai fur 5 minute de somn in care ma simt din nou copil si ma gandesc bucuroasa cat de minunat este sa fii sanatos, sa nu te doara nimic si sa ai capul limpede. Dupa ce ma intind ca o pisica, asta am invatat de la motanul Toto care are cea mai spectaculoasa intrare in zi. Intodeauna tacticos, usor lenes, se intinde, dupa care se uita la mine, miauna de buna dimineata si incepe sa toarca.
Deschid geamul,salut soarele chiar daca este printre nori si ma bucur sa simt aerul rece cum imi da binete. Sar peste canalele de stiri si raman fidela aceluiasi program de muzica usor clasica dar care imi aduce aminte de o adolescenta spumoasa. Micul dejun devine un ritual obligatoriu in care sunt atenta la ce imi cere ,, soricelul ,, din stomac. Diminetile mele seamana de 12 zile cu cele relaxate de duminica. Mi-am rezervat timp suficient sa mananc tacticoasa si sa savurez cafeaua in ritmuri muzicale. La ora aia nu suna nici telefonul, asa ca evit orice fel de discutie poate neplacuta.
Drumul catre birou il ocup cu observatul. Observ oameni, cladiri, catei, pisici si vegetatia care parca incepe sa se trezeasca din amorteala iernii. Nu ma grabesc, imi acord timpul de reflectie activa. Constat ca sunt putin oameni zambitori pe strada si prea multa incrancenare. Dar catei sunt mereu veseli si dau din coada. Asta este bine, cineva trebuie sa tina echilibru.
La birou am numai oameni dragi de care imi este dor in weekend. Facem proiecte interesante si foarte rar exista o zi in care sa nu radem. In concluzie mai mult de jumatate de zi ma simt foarte bine.
Observ insa cum nu peste tot domeste echilibru si veselia. Dintr-o conceptie gresita s-a ajuns cumva la parerea ca in afaceri trebuie sa fi serios si daca razi insemana ca nu iti faci treaba bine. O prostie.
Ca sa nu mai am bataie de cap, imi ascult instinctul in sfarsit si cand simt ca nu are rost pur si simplu inchei conversatia si imi vad de treaba. Sunt oameni care nu vor sa invete sua pur si simplu le place sa se auda doar pe ei.
Odata ce am rezolvat si ,, lista neagra,, parca viata este mai frumoasa. Nu tu telefoane enervante, nu tu scuze de care sa iti fie si tie rusine, nu tu acuze pe care in ruptul capului sa nu ti le insusesti.
A fost greu sa ma despart de ei. In mod ciudat te obisnuiesti cu raul asta, rau adand impregnat de societatea care ne invata sa toleram raul ca fiind normalitate. Mi-am facut si putine procese de constiinta ca poate nu am facut destul si ar trebui sa incerc in continuare, dar mi-am revenit repede la gandul ca de ani de zile nimic nu s-a schimbat. Viata este o continua evolutie, evolutie bazata mai mult pe suferinta decat pe gandire pozitiva si putin mai multa intelepciune. Marea majoritate a celor tristi sunt doar blocati in sistemele lor negativiste in care justificarea nefericirii este un fel de accesoriu de pret.
In concluzie, 12 zile fara oameni care sa se planga mereu de aceleasi lucruri, oameni care sa iti povesteasca cumva cu satisfactie despre raul altuia, oameni pe care la o adica sa-i doara undeva in spate de tine.
Orele de seara, putine care mai raman din zi sunt un fel de desert. Seara este dedicata activitatilor dedicate oamenilor dragi sau momentelor de ,, autism,, pozitiv care ma mai apuca din cand in cand.
Tare este simplu sa fii bucuros

Demult vreau sa scriu. Mi se face dor sa astern pe pagina ganduri si trairi. Sunt atenta la cuvinte si la stari, poate de de asta imi vine greu sa scriu mai des. Undeva la inceput de decembrie as fi putut umple pagini intregi cu cuvinte tanguite, scoase dintr-un suflet speriat. M-a marcat luna noiembrie ca de fiecare data. Observ ca anual atunci imi scade bioritmul si capacitatea de a surade. In fiecare an luna noiembrie cu angoasele ei m-a infrant, aruncandu-ma intr-un decembrie plin de temeri si false sperante. As fi vrut sa scriu atatea dar legamantul meu de invingatoare ma obliga sa o fac doar dupa ce momentele grele au trecut. Astept de fiecare data aceea liniste echidistanta care ma arunca dincolo de situatie ca pe un strain si imi da capacitatea de a discerne atent concluziile.
Luna decembrie a trecut pe nesimtite. Cu ochii pe calendar, presata de tot felul de probleme din care jumatate erau imaginare, aveam senzatia ca toate greutatile lumii imi atarna pe umeri. Perspectiva intalnirii cu parintii, aceleasi intrebari nerostite sau priviri fugare pline de repros, aceiasi nemultumire si raceala a fiicei mele, aceleasi dorinte neimplinite. Eram un om infrant, obosit si oarecum impacat cu soarta.
Invalmaseala de la birou, micile cadouri, lungul drum pana la parinti m-au aruncat intr-un fel de amorteala pe care trupul obosit mi-a indus-o. Oamenii vii mor de multe ori. Asta am constatat. Orice farama de viata imi lipsea. Lucrurile facute mecanic, presupusele actiuni si prevazutele reactii m-au facut sa nu observ atmosfera de sarbatori.
Am descoperit chiar ca nu ma mai intereseaza nimic din tot fastul sfarsitului de an. M-am resemnat ca sunt incapabila sa ofer aceea atmosfera mirifica pe care, nedreapta pana acum ani de zile, o ceream. Asadar am repudiat Craciunul si Anul Nou, tratandu-le ca fiind zile obisnuite. Nu a fost simplu insa. Obisnuinta anilor in care macar tresaream isi spuneau cuvantul.
Din polul opus, un mic grinch, observam tacut tot fastul din jurul meu. Observam si poate pentru prima data, linistita si matura in decizia mea mi-am pus intrebari.
1. De ce nu putem fi la fel de atenti si binevoitori in fiecare zi ?
Este frumos sa ne trimitem mesaje de sarbatori, mesaje care mai de care mai ticluite, dar de ce nu o facem mai des. Sunt suficiente doar acele dati in care suntem oarecum obligati sa ne scriem? Lumea nu ar fi mai buna daca, asa, din senim am ura toate cele bune cuiva fara sa fie craciun, paste sau ziua de nastere?
De sarbatori toata atmosfera este plina de energie pozitiva pentru simplu fapt ca toti de oprim din goana dupa nimic si ne gandim unii la altii. Ce frumos ar fi sa fie in fiecare zi asa.
2. De ce avem nevoie de guvern cand mai toti din el sunt ceea ce noi nu ne-am dori in preajma?
Pana sa iau hotararea sa imi creez micul meu stat independent ( imaginar evident ) m-am uitat la stiri ca tot omul din dorinta de a fi informat. In afara de starea de panica pe care mi-o induceau, nu aveam nici o informatie relevanta. Stirile noastre sunt un fel de foileton horror in care abunda grandomania, prostia , cruzimea si hotia. Noi nu avem stiri pozitive, Romania este o tara, cel putin din prisma stirilor, in care traiesti ca in plin iad. Un guvern de iresponsabili, lipsiti de elementara empatie, la prima generatie care isi poate permite orice, indiferent de partid, duc o tara minunata la pierzanie. Momentul in care mi-am declarat ,, independenta,, a fost ziua in care am citit ca Rosia Montana a fost infranta. Imi imaginam cum un nemernic avid de bani dar fara valoare sau identitate a semnat contractul zicandu-si ca a facut un bine.
Suntem un popor care astepta tot timpul ceva de la cineva. Se aplica de la afaceri pana la dragoste. Asteptam sa lucreze altii pentru noi, asteptam sa ne ofere altii, asteptam intodeauna de la altii niciodata de la noi. Nu avem respect, nu avem valori, nu avem mandrie. Dar avem pretentii. La noi se potriveste cel mai bine intrebarea lui Kennedy ,, … si tu ce ai facut pentru tara….? ,,. Si poate toate astea nu ar fi asa de rele pe cat este inganfarea de a crede ca suntem deosebiti. Tara asta a format doar oameni adaptabili si toleranti, valorile pleaca sau se remarca in medii propice departe de granite. Dar nici asta nu observam…
3. De ce sunt singura?
Intrebarea asta tampita a inceput sa ma preocupe la sfarsitul de an datorita intrebarilor formale gen ,, si cu cine iti faci revelionul?,,
De ce sunt singura? mi-am pus intrebarea asta de mii de ori. Tot de mii de ori m-am victimizat, chestionat, suspicionat. Dar de fiecare data raspunsul era invariabil acelasi. Raspunsul, urmat de starea de bine.
4.Viitorul ?
Ei bine, recunosc! tare mi-as dori un glob de cristal. Dar poate s-ar pierde tot farmecul si as deveni un fel de mag plictisit ateptand o fatalitate.

Ultimele zile a lui decembrie au fost foarte ocupata cu toate aceste intrebari plus lupa pe care am pus-o pe obicieiurile familiei mele. Poate concluzia pe care am tras-o este banal de simpla: omul are nevoie de iubire sa fie fericit. Fara iubire tot ce inseamna simulacru de familie poate fi aruncat la cosul de gunoi. Din iubire ies minunatii din lipsa ei iese doar teama. M-am uitat la ei si m-a cuprins compasiunea. Uneori suntem produsul lor, le mostenim temerile , obicieiurile si ne trezim la fel de nefericiti si impacati cu soarta. Mi-as dori sa am destul timp si forma de comunicare adaptata pentru ei, sa pot pune fata in fata doi oameni minunati. Daca nu voi reusi, am sa doresc ca in urmatoarea existenta sa vina mult mai receptivi la adevaratele valori ale omenirii.
Craciunul a trecut repede,fara sorici si carnati, cel putin pentru mine. M-am trezit intr-o casa noua, un spatiu pe care va trebui sa il umplu cu bucurie.
Zilele ramase pana la Anul Nou au fost zile de reasezare a viitorului meu. Am privit cu curaj in oglinda si am acceptat acele lucruri care mi se parea ca nu cadreaza cu mine. Am decis sa nu ma mai uit la nici un post romanesc si sa nu citesc ziarele. Oamenii care imi tulbura zambetul au fost si ei pusi deoparte. Am descoperit cu uimire ca am extrem de putine temeri care nici macar nu pot fi scrise, tinand mai mult de treburi administrative, cu totul neinteresante in marea harta a vietii mele. M-am uitat cu atentie de chirurg la inima mea si am decoperit ca a fost doar pe alocuri inghetata, dar este la fel de proasptata si clocotitoare cum o stiam. Mi-am propus sa fiu explorator de acum, sa imi explorez limitele si situatiile cu infinit mai multa intelepciune. Anul acesta cu siguranta va fi primul in care nu am sa mai opresc pe nimeni din drumul sau, oricat de buna mi-ar fi intentia.
In micul meu regat o sa domneasca linistea si fericirea. Am sa am grija de bastionul meu energetic sa ramana vesnic hranit de frumos. Muza mea este o floare. Am primit-o acum ani de zile nu mai stiu cu ce ocazie. Nu ma pricep la flori foarte bine asa ca amplasat-o acolo unde am simtit eu ca va fi fericita. Ani de zile a stat cuminte si verde, fara sa protesteze. Acum, in casa noua a primit un loc al ei. Ma vad cu ea mult mai des si ,, vorbim,, despre tot felul de prostioare femeiesti. Ea, floarea mea, a inmugurit si este pe cele sa aduca pe lume un buchet de flori minunate. Ani de zile am tinut-o in frig, uneori fara apa suficienta sau pamant roditor. Ea acum infloreste si este fericita. Este o supravietuitoare si pentru asta o iubesc nespus.
Oamenii sunt ca si florile, iubiri si ocrotiti infloresc.
Anul acesta vreau sa redefinesc tot ce am stricat pana acum. Vreau sa nu ma mai pierd pe mine in lucruri inutile care tin de banalitati.
Cu ochii larg deschisi imi doresc sa regasesc toate minunile pe care nu am avut timp sau stiinta sa le observ pana acum. In primul rand vreau sa am timp. Timp pentru mine.

Duminica nu este ziua mea preferata. Preambul al inceputului de saptamana, cam dupa orele 17, incep sa ma gandesc invariabil la ce am de facut in urmatoarea saptamana. Incerc sa pacalesc mintea cu tot felul de activitati dar ea, perfida, tot gaseste cate o secunda sa imi strecoare starea de neliniste in suflet.
Ce am de facut saptamana viitoare? Iata lait motivul fiecarei duminici.
Oricat de libera m-as simti nu pot sa nu admit ca sunt un sclav modern. Desigur, puteam sa ma nasc in Africa, unde sa mi se taie clitorisul in mijlocul unui ritual tribal. Sau in India unde vreun sot suveran pe viata mea sa imi decide zilele.
Puteam sa ma nasc chiar in America, nevasta lui Donald Trump si tot sclav m-as fi numit.
Incredibil cum acest mic detaliu ne scapa, zi cu zi. Suntem sclavii timpului, a consumului, a vietii. Pentru orice cerem, dam inzecit. Chiar si in dragoste.
Nebunia consumismului si a posesiunilor sociale ne face, ca pe nesimtite. sa devenim fiinte conditionate de sistem. Ma uit in jurul meu, oameni avuti , oameni fara sanse, oameni multumiti sau nu. Cu totii sunt conditionati de ceva sau cineva.
Urata turnura a luat omenirea.
Pentru o bucata de paine sau un acoperis deasupra capului, trebuie uneori sa inghiti nenumarate porcarii.
Unii dintre noi au ghinonul de a lucra intr-un mediu nociv uman, altii sunt conditionati in numele iubirii. Orice. numai libertate nu.
Ucidem sa mancam si mintim sa traim. Si toate astea in numele vietii. Mare pacaleala.
De cand deschidem ochii pe lumea asta ni se pun ,, catusele,, cu care dupa un timp, obisnuiti fiind, ne si laudam. Priviti copiii cu revolta lor sincera. Ochii mirati cand li se spune ,, asa trebuie, asa este normal , asa face toata lumea,,. Minunata perioada a ,, de ce-ului,, parca ultima granita intre normalitate si nebunia in care traim.
Ne prefacem ca traim liber si incet, incet ne alienam ca fiinte umane.Pana si acel ,, te iubesc,, este urmat de ,, pentru ca,,.
Printre sote-ul de ciuperci si involuntar zumzaitul din creier, ma gandem ca ar trebui inventata o lume noua. Asa ne va fi tot mai greu sa traim unii cu altii. Izolati, speriati si conditionati social, cu greu mai putem sa definim cuvantul libertate si fericire. Aceste doua cuvinte esentiale fiintei umane. Nu cred ca ne nastem sa suferim, dupa cum nu cred ca trebuie sa urmam o penitenta pentru a primi recunoasterea cuiva. Nu cred in ,, trebuie,, si ,, asa face toata lumea,,.
Refuz si ma revolt ca barierele sunt tot mai delimitate si pentru orice lucru firesc pretul este prea mare.
Din fericire, sunt printre putinii oameni cu incredibil de putine conditionari. De ani de zile renunt la cate una. Sentimentul de neconditionare asumata este incomparabil mai placut decat orice posesiune vremelnica. Nu poti sa le ai pe toate asa ca trebuie sa alegi. Cand am realizat acest lucru, ca am de ales, am fost intr-una dintre cele mai mari dileme. Sa aleg ce? M-am simtit neputincioasa, mica, fara insemnatate si mi s-a facut brusc frica. Cine sunt eu sa aleg? Si daca nu aleg bine? M-am uitat in jurul meu si am incercat o abordare mimetica dar care mi-a fost straina. M-am simtit fara apartenenta, fara granite si descoperita.
Am inceput sa ma intreb cine sunt eu? Sunt doar o parte din sistem? Inchid vreun ciclu sau determin vreo actiune importanta? Este important ca eu exista sau as fi putut sa nu ma nasc.
M-am uitat cu atentie in jurul meu si am incercat sa inteleg cum anume se intampla lucrurile. Ca sa am, trebuie sa dau. Ceva, orice, de la libertate la energie, sau gesturi, obiecte, inteligenta, timp sau bunavointa. Parca toate suna a conditionare. Si atunci am incercat o linie de mijloc. Vreau sa traiesc fara sa renunt la dreptul meu la fericire , libertate sau actiune. Sa aleg aceea cale care nu distruge prea mult si nu conditioneaza pentru a ma satisface pe mine.
Primul lucru la care am renuntat a fost sa ucid pentru a manca. Nu voi schimba lumea, dar eu vreau sa ma bucur de animale vii si nu cred ca am vreun drept sa ucid doar pentru ca mi s-a facut dor de friptura la tava. Ucidem miseleste pentru a ne hrani. Macar ritualul vanatorului este drept. Animalul are o sansa, vanatorul este chibzuit. Ucide doar atat cat are nevoie.
Al doilea lucru pe care l-am facut a fost sa ma intreb daca chiar am nevoie de 2 perechi noi de pantofi pe saptamana. Desigur ca imi plac, si nu pot sa fiu ipocrita sa nu recunosc ca nu exista limita in ceea ce priveste modelele si culorile pe care mi l-as cumpara. Dar chiar am nevoie si mai ales de ce am nevoie? Pentru comoditate? Vreun nou rol in care trebuie sa arat adecvat? Pentru placerea mea proprie sau din dorinta sa vad vreun ochi de barbat alunecand pe coapsele mele.
A nu se intelege ca sunt lipsita de cochetarie, dar am devenit ratioanala. Nu am nevoie de mai mult decat necesarul firesc.
Am inceput sa renunt la proiectele care nu imi faceau placere, mai ales din cauza oamenilor cu care trebuia sa lucrez. Autosuficienta unui ,, stie tot,, nu compenseaza bucuria unui om care iti este cu adevarat recunoscator pentru ajutorul dat.
Ma uit in jur si descopar cu uimirea unui copil natura. An de an se reinventeaza dupa acelasi reguli libere. Pomii isi fac loc prin asfalt si dupa orice cataclism natural, vegetatia renaste. Numai omul sta pe loc si repeta greselile. Animalele dau dovada de mai multa umanitate si ne invata despre empatie, iubire, adevar mai mult decat noi, pretinsii stapani ai lumii, credem ca stim.
Mi-ar trebui o serioasa doza de imaginatie sa pot sa vizez la normalitate. Macar la normalitatea mea. Mi se pare ca suntem atat de departe de ceea ce ar trebui sa ne defineasca, ca involuntar ma gandesc la un iminent sfarsit. Poate nu azi, nici peste 100 de ani, dar la un moment dat, cand ne vom ucide fiinta, ceva va trebui sa se incheie pentru a incepe din nou.
Pana una alta, sunt aici, traiesc si sper sa am vreun rol in toata ecuatia mare a lumii. Parca ar fi prea trist sa cred ca ne nastem sa fim parte dintr-un lant trofic banal.

Noi nu ne mai facem bine, acesta a fost primul gand cand m-am uitat la rezultatele alegerilor.
Nu am fost mirata, cred ca nimeni nu mai sufera de naivitate dar parca asteptam ca intr-un triller sa se intample ceva, macar in timpul transmisiunilor de la gara sau alte sectii ,, speciale,,.
Banuiesc ca jumatate dintre noi am stat la televizor magnetizati de hilarul imaginilor. La Gara de Nord printre cei intervievati era un tanar care cu greu intelegea ce este cu el pe lumea aceasta si declara senin ca cineva l-a adus sa voteze. Sunt convinsa ca nu era singurul momit cu ceva lei cat sa-i ajunga de una mica in drum spre casa. Ca si el multi altii care din disperare sau inconstienta si-ai vandut dreptul de a alege pe 3 galbeni. Nu conteaza cine a platit votul, conteaza ca exista printre noi si nu sunt putini oameni dispusi sa traiasca clipa indiferent cum arata ea. Nu conteaza ce va veni sa vina, merge si asa…
Pana la urma nu politicienii, candidatii sau marii strategi sunt vinovati. Sa fim sinceri cu noi, ei sunt produsul nostru. Ei sunt extrapolarea vietii noastre de zi cu zi. Politicianul este colegul sau seful abuziv pe care il suportam. Sau este insasi persoana noastra pe care nu mai suntem dispusi sa o observam.
Indiferent de regimul politic sau cine este pe functia de presedinte cred ca nu va putea schimba ceea este adanc sapat in obiceiurile noastre de a trata viata. Nu am ajuns intamplator in situatia asta. Ne uitam poate cu invidie la tarile in care exista o oarecare normalitate uitand ca acolo exista oameni care fac un sistem sa functioneze. Oamenii fac sistemul nu sistemul oamenii. Asta este diferenta.
Cati dintre noi nu am fost tentati sa tragem pisica de coada sau sa ne facem treaba pe jumatate? Cati dintre noi nu intoarcem privirea de la o nedreptate daca nu ne vizeaza direct sau cati dintre noi sunt corecti atunci cand sunt langa ,,oala cu bani,,?
Imi este tare teama zilele astea de zicala ,, un popor are presedintele pe care il merita,, pentru ca in jurul meu sunt oameni minunati care oriunde in alte parte a lumii ar fi apreciati. La ei in tara nu.
La noi risti sa mori in anonimat cu o descoperire pe care in alta tara cineva primeste Nobel-ul.
Tot la noi, se arunca mizerie la Sarmisegetuza lasata oricum in paragina si la televizor la o emisiune de consiliere un barbat isi batea nevasta, in direct. Nu oamenii politici aruncau mizerie, nu ei isi bateau nevestele.
Noi, noi oamenii obisnuiti o facem. Si daca aceste lucruri se intampla facute de noi, oamenii de rand, de ce ne mai miram ca ne alegem prost conducatorii? Avem senzatia ca ar trebui sa vina vreun sfant presedinte care de maine sa faca curatenie, sa puna la punct nesimtitii si sa educe populatia. Este imposibil, chiar daca ar fi asa ne-ar lua ani de zile sa ne schimbam.
Cati dintre oamenii politici fac parte din familii cu traditie? Cati dintre ei au pornit in demersul politic cu burta plina si valori ca sa nu fie tentati sa isi asigure ziua de maine?
Nu le tin parte, dar nu pot sa nu observ ca ei sunt produsul nostru a tuturor. Le judecam faptele de coruptie cand uitam ca la o simpla angajare suntem mai confortabili daca intrebam in stanga si dreapta cunostinte decat sa alegem un necunoscut. Cand avem un buget la dispozitie dam mai degraba la prieteni decat sa facem licitatie. Atunci ce pretentii avem de la clasa politica gestionara a numeroase bunatati ? Fac ceea ce ar face mare majoritate dintre noi.

Saptamani intregi am stat intr-o demotivare totala si nu sunt singura in starea asta. Aveam impresia ca nimic nu merge si intalnesc numai oameni carora nu le pasa. Eram obosita sa sper ca cineva mai are chef de munca, iubire sau prietenie sincera. Zile intregi am stat ca un animal haituit observand realitatea din jurul meu. Fara urma de dulcegarie indusa, realitatea nu se arata roz deloc. Si cum a functionat perfect si legea atractiei am avut parte numai de revelatii minunate. Cu simturile scutite, cu ochelarii roz sparti si dezbracata de sperante mi s-a facut frica. Mi-am dat seama ca am ajuns la jumatatea vietii si extrem de multe lucruri pe care credeam ca le mai pot face de fapt nu o sa le fac niciodata. Mi s-a facut frica cand am realizat ca nu mai am doza de naivitate sa cred in dragoste la prima vedere si nici curajul sa ma arunc in bratele primei iubiri de o noapte. Am realizat ca desi am multe talente pana acum nu am realizat nimic notabil cu ele. Mi-am dat seama ca nu sunt vreun prieten bun, ca uit frecvent sa pun mana pe telefon si sa sun pur si simplu oamenii dragi. Nici macar mama buna nu sunt pentru ca imi lipseste tenacitatea de a obliga copilul sa imi urmeze visele dar nici colegialitatea de a face echipa impreuna. Mi-am facut o analiza plina de tenacitate cu mult curaj. Este un exercitiu tare bun pe care uneori ar trebui sa il facem cu totii. Am aruncat deoparte toate vinele pe care le imparteam cu generozitate si mi-am privit chipul fara masca de ipocrizie.
Cine sunt eu?
Buna intrebare. Nu cine mi-as dori sa fiu, sau cine sunt eu in ochii celor din jur. Marturisesc ca astfel de interventii chirurgicale nu sunt placute si nici nu te lasa zacand in nesimtirea de zi cu zi.
De acolo din vizuina mea privesc cu multa intelegere oamenii pentru ca ma inteleg si accept pe mine. Ma feresc sa judec si sa imbrac situatii sau oameni asa cum mi-ar placea mie sa fie, nu cum sunt in realitate. Evident ca resimt singuratatea dar am devenit cumva constienta de ceea ce ofer inainte de a avea pretentia sa primesc.
Si nu pot sa nu observ zilnic acolo din adancul meu, ca de noi toti depinde sa fim fericiti, multumiti, bogati, iubiti, sanatosi, veseli, romantici, prietenosi, harnici, ambitiosi.
Dar nu am spus nimic nou, nu?