Incepe nebunia. O citesc in presa, pe mail, o vad in jurul meu. Solutii sunt tare putine, in schimb sesisez o stare de falsa acalmie, ceea ce ma sperie.

Ma intreb ce mai trebuie sa se mai intample pentru o schimbare radicala? Pana unde trebuie sa involueze fiinta umana sa realizeze ca in timp ce face rau in jur, isi face rau. Este atat de greu de conceput ca in goana dupa fericire, calcand in picioare totul din jurul tau, la final nu poti fi castigator?
Drama noastra a tuturor, incepe din momentul in care speranta este ucisa. Fara un vis, nici universul nu te ajuta, citeam intr-un mesaj. Visele insa, sunt primele ucise chiar din copilarie cand ni se spune ca nu exista fericire, iubire si ca a fi bogat inseamna a pacali pe altii. Ajungem mai apoi maturi, sterpi sufleteste si morti vii, alimentand un organism cu mancare. Intram fericiti in goana pentru supravietuire si cand ne dam seama ca miza a fost alta, suntem prea batrani pentru un nou inceput.
Ma intreb cati morti vii am vazut in toata viata mea? Ar fi mult mai usor sa-i numar pe cei care inca traiesc. Sunt foarte putini si ceea ce-i recomanda a fi vii, culmea, nu sunt nici banii nici functiile.
Am intalnit oameni frumosi, poate acesta este norocul meu, acum, cand cotrobaiesc dupa un vis si nu il mai gasesc niciunde. Vazandu-i mi-am dat seama ca nu este un mit iubirea, dupa cum pot exista familii fericite, acele familii idilice cu copii balai, sotii cochete si barbati cu adevarat barbati.
Am vazut si oameni de afaceri. Nu erau milionarii de care citim sau cei care acum un an, doi, ne dadeau lectii de management si acum falimenteaza. Am intalnit odata un pantofar care cat timp am stat la el, in micuta pantoferie, cu doi ucenici, mi-a dat o lectie de management demna de un absolvent de MBA. Imi povestea cu mandrie despre profesia lui, se considera norocos ca are pe cine invata. Povestea ca are o afacere de succes, ca in fiecare luna sunt mai multi clienti dar nu ridica nejustificat preturile, imi spunea ca a inteles ca afacerea inseamna a face ceva util pentru altii. Si ceea ce m-a uimit cu adevarat imi povestea cat de important este pentru el sa comunice si sa isi instruiasca ucenicii. L-am intrebat ce scoala are si mi-a raspuns zambind ca are scoala bunului simt.
Nu am intalnit in schimb politicieni care sa ma impresioneze.

Rar se intampla in viata unui om sa aiba parte de un nou inceput. Criza asta este a noastra a tuturor. Acum, si inca nu suntem la apogeul ei, putregaiul societatii va iesi la suprafata. Traim vremuri primitive in care tot mai mult va trebui sa ne uitam peste umar. Multi dintre noi vom fi victime colaterale unui sistem care va matura deopotriva si raul dar si binele. Cineva imi spunea ca ar trebui sa tin niste cursuri de supravietuire in perioade de criza. Sugestia nu este rea, doar ca ar trebui sa personalizez criza pe fiecare individ. Fiecare cu criza lui. Tuturor ne va fi rau, de la cel mai bogat pana la cel care nu are nimic. Elementul comun este ca va fi rau, dupa cum foarte lesne ar putea sa fie bine pentru toata lumea.
Doar ca acest bine este la fel de utopic ca si vacantele pe soare. Ne asteptam la un bine utopic, mereu facut de altii la care noi sa fim partasi. Binele nu este asociat cu actiune, cu implicare, cu sufletul (concept la fel de utopic pentru multi dintre noi). Binele a ajuns un fel de concept fara forma.
Ati observat cati oameni raspund la intrebarea ce faci, cu bine ?
Binele trebuie legat macar de o actiune concreta. Fac bine daca nu arunc mizerie pe strada, fac bine strazii, oamenilor, naturii. Fac bine daca nu pacalesc, daca ajut, daca imi pasa.
Nu poti face “bine” doar asa, pur si simplu. Dupa cum poti face rau doar cu o vorba sau un gest, dar asta este o poveste la fel de lunga.

Totul pare atat de complicat in momente cruciale. Solutiile par doar de suprafata si cumva toata lumea asteapta ceva din exterior. Pasivitatea ne-a adus aici, pasivitatea si sentimentul de autosuficienta.
De prea multe ori avem senzatia ca putem face orice. Cel mai des am intalnit asta in lumea afacerilor. Oameni de afaceri care isi uita menirea si poate ceea ce este chiar periculos, oameni de afaceri care pun in pericol alti oameni.
Cati “incurca lume” ati intalnit doar luna asta? Dar mincinosi? La cate telefoane nu vi s-a raspuns? Cate oferte au ramas fara elementarul raspuns de refuz? Cati v-au vandut povesti?
Mediul de afaceri este imediat dupa cel politic cel mai vulnerabil in a scoate “raul pe piata”. In lunile care vor urma, se vor cerne cei care stiu, de cei care doar au vrut. Nu vreau sa par pesimista, dar din acesta sita nu vor scapa decat cei care au avut abilitatea de a calibra afacerea la cerintele pietei, au tinut o echipa motivata si au fonduri la dispozitie sa treaca cu bine criza. De restul se va alege praful. Se va alege praful de cei care nu au stiut sa gestioneze, cei carora nu le-a pasat dar si cei care vor fi victime colaterale. O sa auzim de falimente rasunatoare a unor afaceri facute pe conjunctura, de disponibilizari in masa si o reajustare la nivel de subzistenta a tuturor costurilor.

Pacat ar fi ca dupa ce trece tavalugul sa nu fi invatat nimic.

Nu stim? asta este intrebarea pe care fiecare dintre noi trebuie sa si-o puna foarte serios. Traind din plin in senzatii, cele 24 de ore sunt pentru multi dintre noi insuficiente sa faca o autoevaluare corecta. Scoala nu ne invata multe in acest sens si teancurile de diplome nu justifica decat in momentul in care, prin ele iti aduci aportul societatii. Principala problema , este necunosterea regulilor de buna crestere. Acel cod al bunelor maniere care trebuie sa fie la baza oricarei actiuni care implica oameni.
Codul bunelor maniere este o excelenta carte de management si human resource. Stapanind bine manierele, intelegi ca fara a arata respect si empatie celor din jur, afacerea se numeste un fel de sclavie alba si pe termen lung, rezultatul va fi cu minus fara doar si poate. Din nefericire in ciuda multor cursuri, training-uri si actiuni CSR, se pierde esentialul: nu este rusine sa nu stii, este insa de neiertat sa stii si sa nu aplici. Autosuficienta ne impinge deseori sa ne tinem strans de un statut care insa nu ne confera acceptul si respectul celor din jur. Inca se aplica conceptul gresit ca munca este un fel de rau necesar. Vocatia insa este altceva, este motorul succesului, asta ar trebui sa o stie orice manager. O echipa de oameni care lucreaza din vocatie si motivati, au rezultate notabile fata de cei care lucreaza pentru recompense financiare sau teama de a nu isi pierde locul de munca. Nimic nou sub soare si totusi, situatia in care ne aflam cu totii demonstreaza ca nu ne aflam pe drumul cel bun.
Dupa cum nimic nou sub soare, nu avem manageri care sa ne conduca tara. Este vorba tot de management dar de data asta, mult mai multi oameni sunt in pericol din cauza deciziilor prost luate. Asa cum vrem sa fim siguri cand ne incredintam viata in mana unui medic, cu aceiasi seriozitate ar trebui sa privim si alegerile pe care le facem in privinta celor care pana la urma ne decid viata. Indiferent cat de straniu pare pentru multi, sanatatea unei natiuni si prosperitatea ei, tine tot de acelasi cod al bunei maniere si al bunului simt. Toleranta fata de nedreptate este rezultatul unei lipse de valori, si valorile noastre a tuturor de multe ori pari imprumutate si nu asumate.
Pentru un nou inceput sanatos nu trebuie sa facem minuni. Trebuie doar sa ne asumam ca nu stim – ca nu stim. Nu stim sa spunem nu, nu stim sa facem bine pentru altii, nu stim sa fim generosi, nu stim sa fim cinstiti, nu stim sa spunem adevarul, nu stim sa recunoastem, nu stim sa ajutam, nu stim sa alegem, nu stim sa ne asumam, nu stim sa traim, nu stim sa fim fericiti, nu stim sa oferim fericire, nu stim sa invatam, nu stim sa progresam… Lista poate continua la nesfarsit, fiecare dintre noi adaugand sincer ceva ce nu stie sa faca dar pretinde ca stie.

Pentru ca ce altceva este managementul, decat arta de a trai frumos?

Bravo publicatiei Gandul ca a adunat toate povestile de succes, credeti-ma ca nu este usor sa dai de acesti geniali anonimi. Initiativa a fost mai mult decat laudabila cu un singur amendament: trebuia eliminata rusinoasa sponsorizare.
Campania “Romania are o sansa” are o miza, 2500 Euro ca primi povestea tanarului care va aduna cele mai multe voturi. Suma este oferita ca generozitate de ING Asigurari.
2500 Euro ING ? Atata pretuieste aceasta companie inteligenta?
Este revoltator ca pana si generozitatea este meschina in Romania. Mie personal mi-ar crapa obrazul de rusine sa “ofer” asa ceva, in conditiile in care darzele din vitrinele bancii consta infinit mai mult.
Cunoscand mediul foarte bine, sunt convinsa ca initiatorii proiectului au sunat de mii de ori, au fost refuzati tot de atatea ori si in final dupa cine stie ce mega sedinta s-a aprobat ciozvarta de 2500 euro.
Pentru saracii nostrii oricum suma este mare, nu-i asa ING?

Nu am nimic impotriva acestui brand. Si-a construit notorietatea in ani, a venit in Romania si a facut profit. Eu am ceva cu cei care au decis aceasta rusine de sponsorizare.
Unde a fost spiritul de solidaritate a directoarei de comunicare? Unde a fost mandria de roman? Unde a fost empatia fata de niste copii care sunt de mii de ori peste ce poate ea sa isi imagineze ca este.
Cum de nu a sarit de pe scaun si a luptat pentru a oferi cu adevarat ceva? Cum de isi pune numele, brandul linistita alaturi de campanie si poate si doarme linistita ca a facut ceva bun.

De aceea nu ne merge noua nimic in tara asta. Suntem prea saraci sa mai fim mandri!

Cam atat a trecut din anul 2010. In ianuarie ne-am dezmeticit, in februarie ne-am indragostit, pe urma a venit Pastele, 1 Mai , Rusaliile si iata bifam jumatate de an lipsa.
Printre multe miscari pe piata romaneasca, unele bune (desi cam putine) altele dezastruoase, iata cum ne trezim la mijlocul anului in plin blocaj economic. Cateva luni de zile am trecut prin agonie si extaz, m-am bucurat cand am vazut un semn de bunavointa, m-am intristat cand am vazut munti de manipulare, dar in cele mai multe cazuri, am simtit ca ceva a luat-o pe un drum gresit.
Numai eu m-am intrebat de zeci de ori DE CE? De ce nu putem functiona ca o tara normala, de ce nu mai indraznim sa ne imaginam viitorul si mai ales DE CE NU NE PASA? Imi amintesc entuziasmul cu care a inceput proiectul hemingway, echipa tanara si entuziasta, profesionalism, vocatie. Vroiam doar un singur lucru, sa eliminam negativul, acel “nu se poate” si sa dovedim zilnic, prin stiri pozitive ca da, se poate. Sceptici au fost, insa numarul mare de stiri pozitive a demonstrat ca in paralel cu nebunia care ne inconjoara, se intampla si lucruri bune. Cine a castigat? Ambele tabere. La fiecare lucru bun s-au intamplat altele rele. In cele mai multe cazuri , lucrurile bune s-au intamplat doar din vointa, ambitie si tenacitate. Daca demonstram in fiecare zi ca se poate, totusi ce ne determina sa avem dezastrul actual?
Nu stim? Nu vrem? Nu putem? Nu ne pasa?
In mod surprinzator aceste sunt principalele cauze pentru care nu functionam cum trebuie.
Ce facem cand nimic nu mai este de facut? O luam de la inceput! In loc de vorbe multe si prezentari, o sa facem altfel: luam cate o problema saptamanal si o disecam. Punem intrebarea si incercam sa gasim raspunsurile. Avem ½ an ca macar unele dintre dilemele noastre sa le privim in fata si sa scapam de ele.

Prima intrebare: Nu stim?

Cel mai greu este sa fii pozitiv, fericit, zen sau cum vrem noi sa denumim starea aceea in care totul este roz.
De cand ma stiu, ma preocupa intrebarea mai rau ca pe saracul personaj a lui Shakespeare, Hamlet.
“A fi sau a nu fi fericit, asta este dilema”. Cel mai simplu mi-a fost sa ma observ pe mine, era mai facil si mai aproape. Multele stari proaste le-am pus sub lupa si le-am lasat sa se desfasoare in voia lor.
Imi place sa urmaresc filonul nefericirii, aparitia lui si transformarea in suvoaie de deznadejde si tente sumbre de depresie.
Am o natura buna, am scapat de depresiile adolescentine datorate lungimii parului sau mai tarziu cele cauzate de nu stiu ce iubire nemarturisita. Insa am avut de cand ma stiu, aceiasi stare de nefericire vis a vis de ce se intampla un jurul meu. Nu intelegeam, ceea ce se intampla si acum, de ce omenirea insista sa se nefericeasca in loc sa pastreze un echilibru intre bine si rau.
Ani de zile am avut problema sa inteleg dictatura (spre disperarea parintilor mei), nu pricepeam de ce trebuie sa fiu rau pentru ca acel bine sa se imparta doar la cativa. Am trecut prin anii in care mi se spunea ca trebuie sa vorbesc in soapta, ca nu este bine sa am incredere si ca evident, toti baietii sunt porci. Asta este partea amuzanta.
Nu a fost greu sa devin o neinteleasa, mai ales cand suferintele mele erau legate de nedreptate.
Parintii au crezut ca este o toana copilareasca si ca va trece odata cu adolescenta. Adolescentii se indragostesc, iubesc si totul se repara, dar, la mine dimpotriva. In adolescenta, am descoperit minciuna.
Alt motiv de suferinta. Adevarul este ca si in acest moment am mari dificultati sa inteleg de ce oamenii mint, cand pot spune adevarul. De ani de zile, cariera m-a ajutat pe deplin, observ cum trecem prin mii de tertipuri pana la a spune adevarul.
Fiecare dintre noi exerseaza cu succes o tehnica prin care eludeaza realitatea si fuge cu succes de ea.
Cum eu sunt propriu cobai, m-am observat ani de zile cum imi vine greu sa ripostez, sa verbalizez ceea ce nu mi s-a parut in regula, sa plec atunci cand stiam ca locul meu nu mai este acolo si nu in ultimul rand sa imi ascult intuitia. Intuitia este cruciala! cu ea treci muntii, ea te calauzeste si ea nu te minte niciodata.
Nu imi place sa generalizez, dar cred ca nu exista om care sa nu poata spune ” am intuit eu ca nu este bine si totusi…”.
Omul se naste liber si fericit, dar ani de zile isi pune cate un jug pana ajunge cocosat de problema, nefericit si fara nici o alta speranta in afara celei de a avea o farfurie cu mancare in fata si o telecomanda.
Alegem prost de la cariere pana (ceea ce este foarte grav) prieteni, parteneri sau relatii. Intram cu pasi grabiti in mocirla oportunitatii fara a realiza ca banii nu sunt decat un mijloc. Atat.
Banii sunt un mijloc pentru a face alti oameni fericiti. Cati dintre noi se gandesc la asta?
In goana catre nimic, suntem nimic cand trecem linia de start.
Avem bani dar nu suntem iubiti, suntem iubiti dar nu avem bani, avem bani si suntem iubiti dar nu sunt sanatosi. Aceasta permutare perversa a lui “daca ” este catusa care tine departe de fericire.
Daca ar trebui sa definesc fericirea, as zice ca este intr-o tara in care stim cu totii ca maine va fi liniste si prosperitate, dimineata zambim si avem in permanenta acel sentiment cald fata de toti oamenii.
Suna a utopie, nu? Dar pana si cel mai feroce criminal doreste sa fie linistit, fericit si iubit.
Azi este prima zi in care refuz sa imi plang de mila. Ei bine, da, imi plang de mila.
De jumatatea de an asist neputincioasa la caderea libera. Cad oameni, cad sisteme, cad afaceri. Sunt empatica cu tara asta care desi este minunata, nu este nimeni atat de indragostit de ea sa o salveze.
Aud in jurul meu intr-una ca nu mai este nimic de facut si abia astazi m-am trezit revoltata. M-am trezit la o alta realitate. Realitatea mea.
In realitatea mea nu sunt dubii: ceea ce trebuie sa dispara, va disparea, ceea ce este rau, va fi rau. Nu cred ca avem nevoie de un cataclism, cum nu avem nevoie de doctorate sa recunoastem fiecare dintre noi ca putin am contribuit la ce se intampla cu noi.
Pe mine nu m-au interesat alegerile pentru ca am considerat ca nimeni nu ma reprezinta. Acum de ce ar trebui sa ma revolt cand vad nedreptatile. Eu unde am fost cand promiteau toate nebuniile doar pentru o bucata de paine mai alba? Cat de mult mi-a pasat sa scriu despre lipsa lor de omenie, despre manipularile sociale din timpul campaniilor electorale (de la oricare partid ar fi fost sa fie). Cat de mult m-am implicat eu in desteptarea celui care s-a bucurat pentru 1 litru de ulei, sa il invat ca o natiune se construieste prin munca si tenacitate si nu prin mita electorala. Acum as fi o ipocrita sa ma revolt ca milioane de altii au decis in locul meu. Restul, noi cei care am gandit altfel, noi cei echidistanti, sau ceilalti, simpatizantii, suntem exact la fel de vinovati.
Ceea ce trebuie sa intelegem sunt extrem de putine lucruri: nimic nu se va schimba pana noi nu ne schimbam.
Schimbarea nu vine usor, schimbarea dureaza si nu toti pot sa o faca.
Schimbarea se face prin deziderate simple si se monitorizeaza in permanenta. Schimbarea nu are miza, te schimbi in bine pur si simplu, nu pentru a obtine ceva. Schimbarea nu se arata ca o haina noua, oricum ea se vede in timp si nu tine de sezon. Schimbarea tine de ambient, trebuie sa schimbi – ca sa te schimbi: locuri, oameni.

Ce faci cand nimic nu mai este de facut? Simplu, schimbi ceva.

Au trecut si sarbatorile astea. Nici mai triste nici mai banale decat cele de anii trecuti. Poate singura observatie pe care o am, se refera la senzatia de gol avuta in seara de Inviere. Fete triste de oameni in asteptarea Luminii de parca era super oferta la super market.
Multe mesaje pline de lumina de la oameni care in tot timpul anului nu au sunat macar odata sa ma intrebe ce fac si mici asteptari de la altii care au impietrit demult.
Ma uit pe fereastra si ma rog Universului sa nu fie atat de cinic cu mine incat sa imi fi dat posibilitatea de a-mi petrece ultimul Paste cu mama, Paste pe care am ales sa mi-l stric departe de ea.
Din ce in ce mai tare imi este dor de normalitatea pe care nu o mai vad de ani de zile. Sincera sa fiu nu am vazut-o niciodata dar o simt in fiecare zi in sufletul meu.
O simt atunci cand vrea sa vad in jurul meu prieteni, cand as vrea sa stau in bratele unui om care ma iubeste sau cand imi aduc micul aport societatii. Traiesc cu speranta asta in fiecare zi in care realitatea ma loveste cu brutalitate si imi aduce aminte ca tot ce este frumos, simplu si normal trece minut cu minut printr-o perpetua pervertire.
Al naibii viata, imi vine sa-i rad in nas, sa-i spun ca iadul nu este sub picioarele noastre ci il purtam zi de zi pe umeri. Ca am adus cuvantul ” iubire ” la semnificatii josnice si multi, prea multi dintre noi avem alergie doar la auzul lui. Cat despre prietenie… alt cuvant sodomizat.
Acuzata de multe ori de cinism m-am ascuns si eu in spatele bunul simt si nu am avut curaj, pentru ca de curaj este vorba, curajul sa imi asum singuratatea. Si de fiecare data, la fiecare dezamagire, am realizat ca a taia raul din radacina este cel mai bine.
Traim intr-un areal fara nimic sfant. Azi te tine cineva de mana in numele prieteniei si maine acelasi om te arunca la cos. Azi ti se promite ceva, maine amnezia sterge mintile. Azi in numele ”mie imi pasa” se canta ode intregi, maine esti history.
Nu imi plac sarbatorile, nu imi plac zilele de nastere, nu imi plac prietenii falsi, iubitii de duzina si nu imi place de mine. Nu imi place sa ma surprind prinsa in caruselul sperantei false din care de fiecare data ma trezesc brusc si singura.
Nu vrea sa fiu ipocrita, singuratatea are si avantaje. Esti liber, faci infinit mai putine compromisuri si poti gasi exit-ul fara nici un regret.
Vorba unei amice ” si acum intr-un resort pozitiv”. Pai intr-un resort pozitiv, as spune ca este minunat sa fi viu, al naibi sentiment. Sa nu ai temeri prea multe, sa speri doar putin, sa faci bine cat de mult poti si sa crezi pana la ultima ta celula ca omul este in esenta bun, doar a fost pervertit si prostit atate mii de ani.
A fost invatat ca nu are dreptul sa fie fericit, ca barbatii sunt porci si femeile curve, ca in numele prieteniei poti trada depinde cat de mare este miza, ca iubirea este strans legata de actul copulativ si ca a fi impreuna inseamna ca ne impartim singuratatea la doi. Nu mai vorbesc de consumism, banci, mancare, mizerie si nebunia de a avea tot mai mult fara a stii sigur la ce foloseste.
Nebunie curata viata asta!
Mai mult de jumatate din oameni merg cu scarba la serviciu, acolo dau de altii care in frustrarea si incapacitatea lor, fac pe sefii doar ca au o denumire pe ecuson. Mii de oameni s-au imprumutat la banca sa aiba un miel pe masa ( nota: Hristos a eliberat mieii si porumbeii in preziua Pastelui) si au contribuit la genicid doar sa se imbuibe bine cu toxina animala. Altii au petrecut in natura, umpland-o cu gunoi de parca s-ar curata de la sine. Dupa sarbatori, s-a asezat marea liniste, fetele pioase si-au scos ranjetele si continua nestingherite ceea ce stiu ei mai bine sa faca.
Dar sa fim pozitivi! Sunt si oameni vii in jurul nostru. Oameni minunati care zambesc liberi si fac ceva pe toate conventiile sociale facute doar sa ne ingenuncheze. Oameni care rad in nas falsitatii, ipocriziei si minciunii, cei care simt visceral binele si il aplica indiferent de cat noroi li se arunca in fata.
Oameni minunati, de ei imi este tare dor.

Vine Toto intr-o zi acasa amarat. Toto, este un motan tarcat, crescut intr-o casa plina de frumos, intre aburi de parfum si chicoteli vesele de fete.
- Nu inteleg lumea asta, zice Toto, nu inteleg pisicile, nebunia cainilor care ne latra si nu te inteleg nici pe tine.Imi aduc aminte vag de burtica pufoasa a mamei si de fratiorii mei cand ne faceam loc la cina. Tin minte ca era cald acolo si doar cand pleca mama era frig si ne adunam ghemuiti si speriati.Lumea o vedeam prin ceata si din cand in cand simteam pe blana mamei un miros urat de murdar. Intr-o zi mama nu a mai venit. Dupa zile intregi in care nu am avut curaj sa iesim, am pornit eu primul, imi era tare foame. Afara era frig si foarte umed. Totul parea gigantic si mirosurile se amestecau facand mustatile mele sa freamete. Am facut primul pas si era sa mor de frica cand a trecut pe langa mine un sobolan mare si gras. Oare cum si-a imaginat mama ca as putea vana asa ceva? M-ar fi inghitit dintr-o bucata.
Deodata, am simtit miros dulce de lapte si o usa s-a deschis. Imi era atat de frica dar si foame, incat am ramas paralizat acolo, in mijlocul curtii. O umbra mare se indrepta catre mine si as fi vrut sa fug dar pe jos era ud si murdar si oricum nu stiam pe unde as fi putut sa ma ascund. Am inchis ochii, m-am ghemuit si am asteptat ingrozit sa se intample ceva. Imi simteam inima batand atat de tare incat doar ea m-ar fi dat de gol in cazul in care umbra nu m-ar fi vazut.
Am simtit doua maini calde cu miros duce care ma iau de pe jos si urmatorul lucru pe care mi-l amintesc dupa ce mi-am revenit din frica, sunt ochii tai frumosi care imi zambeau.
M-am uitat in jur si toate pareau atat de mari si periculoase. M-ai pus pe o perna calda si m-ai acoperit cu ceva pufos. Oare o sa vina si mama?
Un sunet ciudat a iesit din inima mea, si am auzit o voce vesela:
- Uite, toarce.
Farfuria de lapte cald, senzatia de linisite si dorul dupa mama, asa am adormit in prima seara.
Era cald si mirosea frumos, imi adunasem curaj si m-am cuibarit langa chestia aia mare si calda si m-am intrebat ce fel de animal o fi, vorbind o limba asa ciudata si fiind fara par. Am scos gherutele si am inceput sa torc incercand sa ma obisnuiesc cu pielea fara par. Am auzit un ras, si o voce care mai tarziu am inteles ca spunea ca sunt dragalas si ca ma iubeste.
M-am trezit cu o senzatie groaznica de foame si stiam ca ar trebui sa vanez ceva, dar ce? In jurul meu nici macar o musca. De soareci nici vorba si locul de unde mirosea a mancare era acoperit cu un capac. As putea sa incerc sa musc din animalul fara par, dar este mare si simt ceva minunat cand se uita la mine. Oricum, cred ca nu este bun de mancat. Pana am stat eu pe ganduri si m-am invartit dupa coada, dintr-un loc indepartat venea spre mustatile mele un miros imbietor de mancare. Am sarit curajos in gol si am plecat hipnotizat spre locul de unde mirosea asa frumos. Odata ajuns acolo, am fost convins ca am ajuns in paradisul pisicilor. Patru castronele pline de bunatati pisicesti ma asteptau numai pe mine. Laptele era caldut si usor dulce, bucatele de carne pline de sos si alt castron cu figurine simpatice cu gust de peste. Apa era proaspata si pentru prima oara am inteles povestile mamei care spunea ca in paradisul pisicilor si apa are alt gust. Am mancat atat de mult incat aproape am adormit cu capul in castron daca nu as fi fost trezit de rasul chestiei mari care ma intreba daca nu vreau sa fie mama mea.
- Mama nu se mai intoarce, am mieunat eu trist. Si nici pe fratii mei nu o sa-i mai vad?
Am adormit insa cu senzatia de bine, aveam burtica plina nu intelegeam de ce ma simt in siguranta si am hotarat sa nu mai gandesc asa mult pentru un pisic asa de mic.
Astea sunt primele mele amintiri, si zau daca inteleg acum, cu mintea mea de motan matur si in toata firea, cum s-a ajuns aici!

va urma

P.S
Si da, mi-as dori maine sa primesc 1 milion de zambete sincere, imbratisari calde, pestisorul de aur, bagheta fermecata si partea a doua a cartii ,, Cum sa fii cea mai buna in toate,, :):)