Duminica nu este ziua mea preferata. Preambul al inceputului de saptamana, cam dupa orele 17, incep sa ma gandesc invariabil la ce am de facut in urmatoarea saptamana. Incerc sa pacalesc mintea cu tot felul de activitati dar ea, perfida, tot gaseste cate o secunda sa imi strecoare starea de neliniste in suflet.
Ce am de facut saptamana viitoare? Iata lait motivul fiecarei duminici.
Oricat de libera m-as simti nu pot sa nu admit ca sunt un sclav modern. Desigur, puteam sa ma nasc in Africa, unde sa mi se taie clitorisul in mijlocul unui ritual tribal. Sau in India unde vreun sot suveran pe viata mea sa imi decide zilele.
Puteam sa ma nasc chiar in America, nevasta lui Donald Trump si tot sclav m-as fi numit.
Incredibil cum acest mic detaliu ne scapa, zi cu zi. Suntem sclavii timpului, a consumului, a vietii. Pentru orice cerem, dam inzecit. Chiar si in dragoste.
Nebunia consumismului si a posesiunilor sociale ne face, ca pe nesimtite. sa devenim fiinte conditionate de sistem. Ma uit in jurul meu, oameni avuti , oameni fara sanse, oameni multumiti sau nu. Cu totii sunt conditionati de ceva sau cineva.
Urata turnura a luat omenirea.
Pentru o bucata de paine sau un acoperis deasupra capului, trebuie uneori sa inghiti nenumarate porcarii.
Unii dintre noi au ghinonul de a lucra intr-un mediu nociv uman, altii sunt conditionati in numele iubirii. Orice. numai libertate nu.
Ucidem sa mancam si mintim sa traim. Si toate astea in numele vietii. Mare pacaleala.
De cand deschidem ochii pe lumea asta ni se pun ,, catusele,, cu care dupa un timp, obisnuiti fiind, ne si laudam. Priviti copiii cu revolta lor sincera. Ochii mirati cand li se spune ,, asa trebuie, asa este normal , asa face toata lumea,,. Minunata perioada a ,, de ce-ului,, parca ultima granita intre normalitate si nebunia in care traim.
Ne prefacem ca traim liber si incet, incet ne alienam ca fiinte umane.Pana si acel ,, te iubesc,, este urmat de ,, pentru ca,,.
Printre sote-ul de ciuperci si involuntar zumzaitul din creier, ma gandem ca ar trebui inventata o lume noua. Asa ne va fi tot mai greu sa traim unii cu altii. Izolati, speriati si conditionati social, cu greu mai putem sa definim cuvantul libertate si fericire. Aceste doua cuvinte esentiale fiintei umane. Nu cred ca ne nastem sa suferim, dupa cum nu cred ca trebuie sa urmam o penitenta pentru a primi recunoasterea cuiva. Nu cred in ,, trebuie,, si ,, asa face toata lumea,,.
Refuz si ma revolt ca barierele sunt tot mai delimitate si pentru orice lucru firesc pretul este prea mare.
Din fericire, sunt printre putinii oameni cu incredibil de putine conditionari. De ani de zile renunt la cate una. Sentimentul de neconditionare asumata este incomparabil mai placut decat orice posesiune vremelnica. Nu poti sa le ai pe toate asa ca trebuie sa alegi. Cand am realizat acest lucru, ca am de ales, am fost intr-una dintre cele mai mari dileme. Sa aleg ce? M-am simtit neputincioasa, mica, fara insemnatate si mi s-a facut brusc frica. Cine sunt eu sa aleg? Si daca nu aleg bine? M-am uitat in jurul meu si am incercat o abordare mimetica dar care mi-a fost straina. M-am simtit fara apartenenta, fara granite si descoperita.
Am inceput sa ma intreb cine sunt eu? Sunt doar o parte din sistem? Inchid vreun ciclu sau determin vreo actiune importanta? Este important ca eu exista sau as fi putut sa nu ma nasc.
M-am uitat cu atentie in jurul meu si am incercat sa inteleg cum anume se intampla lucrurile. Ca sa am, trebuie sa dau. Ceva, orice, de la libertate la energie, sau gesturi, obiecte, inteligenta, timp sau bunavointa. Parca toate suna a conditionare. Si atunci am incercat o linie de mijloc. Vreau sa traiesc fara sa renunt la dreptul meu la fericire , libertate sau actiune. Sa aleg aceea cale care nu distruge prea mult si nu conditioneaza pentru a ma satisface pe mine.
Primul lucru la care am renuntat a fost sa ucid pentru a manca. Nu voi schimba lumea, dar eu vreau sa ma bucur de animale vii si nu cred ca am vreun drept sa ucid doar pentru ca mi s-a facut dor de friptura la tava. Ucidem miseleste pentru a ne hrani. Macar ritualul vanatorului este drept. Animalul are o sansa, vanatorul este chibzuit. Ucide doar atat cat are nevoie.
Al doilea lucru pe care l-am facut a fost sa ma intreb daca chiar am nevoie de 2 perechi noi de pantofi pe saptamana. Desigur ca imi plac, si nu pot sa fiu ipocrita sa nu recunosc ca nu exista limita in ceea ce priveste modelele si culorile pe care mi l-as cumpara. Dar chiar am nevoie si mai ales de ce am nevoie? Pentru comoditate? Vreun nou rol in care trebuie sa arat adecvat? Pentru placerea mea proprie sau din dorinta sa vad vreun ochi de barbat alunecand pe coapsele mele.
A nu se intelege ca sunt lipsita de cochetarie, dar am devenit ratioanala. Nu am nevoie de mai mult decat necesarul firesc.
Am inceput sa renunt la proiectele care nu imi faceau placere, mai ales din cauza oamenilor cu care trebuia sa lucrez. Autosuficienta unui ,, stie tot,, nu compenseaza bucuria unui om care iti este cu adevarat recunoscator pentru ajutorul dat.
Ma uit in jur si descopar cu uimirea unui copil natura. An de an se reinventeaza dupa acelasi reguli libere. Pomii isi fac loc prin asfalt si dupa orice cataclism natural, vegetatia renaste. Numai omul sta pe loc si repeta greselile. Animalele dau dovada de mai multa umanitate si ne invata despre empatie, iubire, adevar mai mult decat noi, pretinsii stapani ai lumii, credem ca stim.
Mi-ar trebui o serioasa doza de imaginatie sa pot sa vizez la normalitate. Macar la normalitatea mea. Mi se pare ca suntem atat de departe de ceea ce ar trebui sa ne defineasca, ca involuntar ma gandesc la un iminent sfarsit. Poate nu azi, nici peste 100 de ani, dar la un moment dat, cand ne vom ucide fiinta, ceva va trebui sa se incheie pentru a incepe din nou.
Pana una alta, sunt aici, traiesc si sper sa am vreun rol in toata ecuatia mare a lumii. Parca ar fi prea trist sa cred ca ne nastem sa fim parte dintr-un lant trofic banal.

Noi nu ne mai facem bine, acesta a fost primul gand cand m-am uitat la rezultatele alegerilor.
Nu am fost mirata, cred ca nimeni nu mai sufera de naivitate dar parca asteptam ca intr-un triller sa se intample ceva, macar in timpul transmisiunilor de la gara sau alte sectii ,, speciale,,.
Banuiesc ca jumatate dintre noi am stat la televizor magnetizati de hilarul imaginilor. La Gara de Nord printre cei intervievati era un tanar care cu greu intelegea ce este cu el pe lumea aceasta si declara senin ca cineva l-a adus sa voteze. Sunt convinsa ca nu era singurul momit cu ceva lei cat sa-i ajunga de una mica in drum spre casa. Ca si el multi altii care din disperare sau inconstienta si-ai vandut dreptul de a alege pe 3 galbeni. Nu conteaza cine a platit votul, conteaza ca exista printre noi si nu sunt putini oameni dispusi sa traiasca clipa indiferent cum arata ea. Nu conteaza ce va veni sa vina, merge si asa…
Pana la urma nu politicienii, candidatii sau marii strategi sunt vinovati. Sa fim sinceri cu noi, ei sunt produsul nostru. Ei sunt extrapolarea vietii noastre de zi cu zi. Politicianul este colegul sau seful abuziv pe care il suportam. Sau este insasi persoana noastra pe care nu mai suntem dispusi sa o observam.
Indiferent de regimul politic sau cine este pe functia de presedinte cred ca nu va putea schimba ceea este adanc sapat in obiceiurile noastre de a trata viata. Nu am ajuns intamplator in situatia asta. Ne uitam poate cu invidie la tarile in care exista o oarecare normalitate uitand ca acolo exista oameni care fac un sistem sa functioneze. Oamenii fac sistemul nu sistemul oamenii. Asta este diferenta.
Cati dintre noi nu am fost tentati sa tragem pisica de coada sau sa ne facem treaba pe jumatate? Cati dintre noi nu intoarcem privirea de la o nedreptate daca nu ne vizeaza direct sau cati dintre noi sunt corecti atunci cand sunt langa ,,oala cu bani,,?
Imi este tare teama zilele astea de zicala ,, un popor are presedintele pe care il merita,, pentru ca in jurul meu sunt oameni minunati care oriunde in alte parte a lumii ar fi apreciati. La ei in tara nu.
La noi risti sa mori in anonimat cu o descoperire pe care in alta tara cineva primeste Nobel-ul.
Tot la noi, se arunca mizerie la Sarmisegetuza lasata oricum in paragina si la televizor la o emisiune de consiliere un barbat isi batea nevasta, in direct. Nu oamenii politici aruncau mizerie, nu ei isi bateau nevestele.
Noi, noi oamenii obisnuiti o facem. Si daca aceste lucruri se intampla facute de noi, oamenii de rand, de ce ne mai miram ca ne alegem prost conducatorii? Avem senzatia ca ar trebui sa vina vreun sfant presedinte care de maine sa faca curatenie, sa puna la punct nesimtitii si sa educe populatia. Este imposibil, chiar daca ar fi asa ne-ar lua ani de zile sa ne schimbam.
Cati dintre oamenii politici fac parte din familii cu traditie? Cati dintre ei au pornit in demersul politic cu burta plina si valori ca sa nu fie tentati sa isi asigure ziua de maine?
Nu le tin parte, dar nu pot sa nu observ ca ei sunt produsul nostru a tuturor. Le judecam faptele de coruptie cand uitam ca la o simpla angajare suntem mai confortabili daca intrebam in stanga si dreapta cunostinte decat sa alegem un necunoscut. Cand avem un buget la dispozitie dam mai degraba la prieteni decat sa facem licitatie. Atunci ce pretentii avem de la clasa politica gestionara a numeroase bunatati ? Fac ceea ce ar face mare majoritate dintre noi.

Saptamani intregi am stat intr-o demotivare totala si nu sunt singura in starea asta. Aveam impresia ca nimic nu merge si intalnesc numai oameni carora nu le pasa. Eram obosita sa sper ca cineva mai are chef de munca, iubire sau prietenie sincera. Zile intregi am stat ca un animal haituit observand realitatea din jurul meu. Fara urma de dulcegarie indusa, realitatea nu se arata roz deloc. Si cum a functionat perfect si legea atractiei am avut parte numai de revelatii minunate. Cu simturile scutite, cu ochelarii roz sparti si dezbracata de sperante mi s-a facut frica. Mi-am dat seama ca am ajuns la jumatatea vietii si extrem de multe lucruri pe care credeam ca le mai pot face de fapt nu o sa le fac niciodata. Mi s-a facut frica cand am realizat ca nu mai am doza de naivitate sa cred in dragoste la prima vedere si nici curajul sa ma arunc in bratele primei iubiri de o noapte. Am realizat ca desi am multe talente pana acum nu am realizat nimic notabil cu ele. Mi-am dat seama ca nu sunt vreun prieten bun, ca uit frecvent sa pun mana pe telefon si sa sun pur si simplu oamenii dragi. Nici macar mama buna nu sunt pentru ca imi lipseste tenacitatea de a obliga copilul sa imi urmeze visele dar nici colegialitatea de a face echipa impreuna. Mi-am facut o analiza plina de tenacitate cu mult curaj. Este un exercitiu tare bun pe care uneori ar trebui sa il facem cu totii. Am aruncat deoparte toate vinele pe care le imparteam cu generozitate si mi-am privit chipul fara masca de ipocrizie.
Cine sunt eu?
Buna intrebare. Nu cine mi-as dori sa fiu, sau cine sunt eu in ochii celor din jur. Marturisesc ca astfel de interventii chirurgicale nu sunt placute si nici nu te lasa zacand in nesimtirea de zi cu zi.
De acolo din vizuina mea privesc cu multa intelegere oamenii pentru ca ma inteleg si accept pe mine. Ma feresc sa judec si sa imbrac situatii sau oameni asa cum mi-ar placea mie sa fie, nu cum sunt in realitate. Evident ca resimt singuratatea dar am devenit cumva constienta de ceea ce ofer inainte de a avea pretentia sa primesc.
Si nu pot sa nu observ zilnic acolo din adancul meu, ca de noi toti depinde sa fim fericiti, multumiti, bogati, iubiti, sanatosi, veseli, romantici, prietenosi, harnici, ambitiosi.
Dar nu am spus nimic nou, nu?