Au trecut si sarbatorile astea. Nici mai triste nici mai banale decat cele de anii trecuti. Poate singura observatie pe care o am, se refera la senzatia de gol avuta in seara de Inviere. Fete triste de oameni in asteptarea Luminii de parca era super oferta la super market.
Multe mesaje pline de lumina de la oameni care in tot timpul anului nu au sunat macar odata sa ma intrebe ce fac si mici asteptari de la altii care au impietrit demult.
Ma uit pe fereastra si ma rog Universului sa nu fie atat de cinic cu mine incat sa imi fi dat posibilitatea de a-mi petrece ultimul Paste cu mama, Paste pe care am ales sa mi-l stric departe de ea.
Din ce in ce mai tare imi este dor de normalitatea pe care nu o mai vad de ani de zile. Sincera sa fiu nu am vazut-o niciodata dar o simt in fiecare zi in sufletul meu.
O simt atunci cand vrea sa vad in jurul meu prieteni, cand as vrea sa stau in bratele unui om care ma iubeste sau cand imi aduc micul aport societatii. Traiesc cu speranta asta in fiecare zi in care realitatea ma loveste cu brutalitate si imi aduce aminte ca tot ce este frumos, simplu si normal trece minut cu minut printr-o perpetua pervertire.
Al naibii viata, imi vine sa-i rad in nas, sa-i spun ca iadul nu este sub picioarele noastre ci il purtam zi de zi pe umeri. Ca am adus cuvantul ” iubire ” la semnificatii josnice si multi, prea multi dintre noi avem alergie doar la auzul lui. Cat despre prietenie… alt cuvant sodomizat.
Acuzata de multe ori de cinism m-am ascuns si eu in spatele bunul simt si nu am avut curaj, pentru ca de curaj este vorba, curajul sa imi asum singuratatea. Si de fiecare data, la fiecare dezamagire, am realizat ca a taia raul din radacina este cel mai bine.
Traim intr-un areal fara nimic sfant. Azi te tine cineva de mana in numele prieteniei si maine acelasi om te arunca la cos. Azi ti se promite ceva, maine amnezia sterge mintile. Azi in numele ”mie imi pasa” se canta ode intregi, maine esti history.
Nu imi plac sarbatorile, nu imi plac zilele de nastere, nu imi plac prietenii falsi, iubitii de duzina si nu imi place de mine. Nu imi place sa ma surprind prinsa in caruselul sperantei false din care de fiecare data ma trezesc brusc si singura.
Nu vrea sa fiu ipocrita, singuratatea are si avantaje. Esti liber, faci infinit mai putine compromisuri si poti gasi exit-ul fara nici un regret.
Vorba unei amice ” si acum intr-un resort pozitiv”. Pai intr-un resort pozitiv, as spune ca este minunat sa fi viu, al naibi sentiment. Sa nu ai temeri prea multe, sa speri doar putin, sa faci bine cat de mult poti si sa crezi pana la ultima ta celula ca omul este in esenta bun, doar a fost pervertit si prostit atate mii de ani.
A fost invatat ca nu are dreptul sa fie fericit, ca barbatii sunt porci si femeile curve, ca in numele prieteniei poti trada depinde cat de mare este miza, ca iubirea este strans legata de actul copulativ si ca a fi impreuna inseamna ca ne impartim singuratatea la doi. Nu mai vorbesc de consumism, banci, mancare, mizerie si nebunia de a avea tot mai mult fara a stii sigur la ce foloseste.
Nebunie curata viata asta!
Mai mult de jumatate din oameni merg cu scarba la serviciu, acolo dau de altii care in frustrarea si incapacitatea lor, fac pe sefii doar ca au o denumire pe ecuson. Mii de oameni s-au imprumutat la banca sa aiba un miel pe masa ( nota: Hristos a eliberat mieii si porumbeii in preziua Pastelui) si au contribuit la genicid doar sa se imbuibe bine cu toxina animala. Altii au petrecut in natura, umpland-o cu gunoi de parca s-ar curata de la sine. Dupa sarbatori, s-a asezat marea liniste, fetele pioase si-au scos ranjetele si continua nestingherite ceea ce stiu ei mai bine sa faca.
Dar sa fim pozitivi! Sunt si oameni vii in jurul nostru. Oameni minunati care zambesc liberi si fac ceva pe toate conventiile sociale facute doar sa ne ingenuncheze. Oameni care rad in nas falsitatii, ipocriziei si minciunii, cei care simt visceral binele si il aplica indiferent de cat noroi li se arunca in fata.
Oameni minunati, de ei imi este tare dor.
